Pentru că adulţii resimt o frică atunci când vorbesc despre moarte, consecinţa cea mai firească - la fel ca în toate fricile - este să evite să vorbească despre asta. Înţeleg foarte bine acest mecanism, deşi nu sunt de acord că este unul sănătos. În special atunci când suntem părinţi, cred că este de datoria noastră să ne învingem fricile, să încercăm să ne dezvoltăm în continuu şi să fim un model pentru copiii noştri.
Chiar dacă încercăm să evităm sau nu acest subiect, copilul interacţionează frecvent cu ideea morţii, de la un animăluţ de companie care moare, la un personaj din desenele animate (vezi Tadashi - fratele lui Hero, din Big Hero 6; Mufasa - tatăl lui Simba, din Regele leu, Bambi şi altele), până la o rudă apropiată. Fie că o face conştient sau nu, copilul îşi interpretează acest eveniment în felul său propriu, într-o manieră sănătoasă sau nesănătoasă, funcţională sau disfuncţională.
Cred că este de datoria noastră ca şi părinţi să încercăm, pe cât se poate să reglăm aceste interpretări ale copiilor nostri, pentru că în funcţie de acestea, pot să apară sau nu consecinţe emoţionale sau comportamentale sănătoase sau nesănătoase. Tu vorbeşti deschis cu copilul tău despre asta? Şi dacă da, în discursul tău îl ajuţi să accepte moartea ca fiind un eveniment natural ce implică toate organismele vii? Schimbarea anotimpurilor este un prilej bun să explicăm copiilor modificările ce apar în natură şi să atingem subiectul morţii. Sau orice incident din viaţa de zi cu zi, prin care putem să-i arătăm copilului ciclicitatea vieţii.
As vrea să fac o paranteză, legată de disciplinarea copiilor, care este înţeleasă de mulţi părinţi ca fiind o "dresare" a copilului, părinţi ce tind să urmeaze astfel curentul parentingului necondiţionat. Consecinţele comportamentelor noastre şi ale copilului există în mod natural în natura, indiferent dacă părintele le acceseaza sau nu, acestea există (daca pun mîna în foc...ma ard; daca ies dezbrăcat în frig, mă răcesc; dacă nu împart niciodată jucăriile în parc, scad şansele ca ceilalţi să împartă cu mine; dacă lovesc, cresc şansele să fiu lovit înapoi). Copiii au nevoie de limite, care, dacă sunt puse într-o manieră calmă dar fermă (non-agresivă) şi sunt consecvente, le conferă un sentiment de confort, de predictibilitate şi de siguranţă. El ştie clar ce se va întâmpla, atunci când... este ceva despre care a discutat cu părinţii săi şi au stabilit împreună ce se va întâmpla. Copiii au nevoie de predictibilitate.
Astfel, atât în ceea ce priveşte consecinţele comportamentelor, cît şi în ceea ce priveşte percepţia morţii, ambele există şi depinde de noi ca şi părinţi dacă le accesăm sau nu, pentru a le înlesni copiilor nostri cunoaşterea, care la rîndul ei duce la scăderea fricii şi la un sentiment de confort.
Nu este vorba despre inteligenţa părintelui sau a copilului. Este vorba despre un set de abilităţi, iar părintele poate contribui la dezvoltarea lor prin expunerea copilului la cat mai multe scenarii, din viaţa reala sau...din poveşti sau desene. Studiile au arătat că cei mai adaptaţi copii sunt aceia cu care părinţii au discutat şi teme mai puţin pozitive, cărora părinţii le-au citit şi poveşti fără "happy end". Astfel, ei au la îndemână un spectru larg de situaţii de viaţă, de modalităţi de a-şi interpreta aceste situaţii de viaţă mai puţin plăcute, de emoţii aferente, de modalităţi de a face fată situaţiilor triste şi dificile, iar acest lucru contribuie la creşterea empatiei copilului. Într-o lume în care majoritatea oamenilor judecă impulsiv, pe modul automat, să creştem copii empatici este o necesitate. Aşadar, nu-ţi fie frică să discuţi şi aspecte mai puţin plăcute (dar naturale) ale existenţei cu copilul tău şi vei vedea că beneficiile se vor regăsi atât la copil cât şi la tine, ca părinte, ca individ.
Cu drag,
Loredana
Când moartea se abate asupra unei familii, parintii, precum si alte rude si prieteni, nu stiu, de multe ori, ce sa spuna sau ce sa faca pentru a-i ajuta pe copii sa suporte cele întâmplate. Cu toate acestea cred ca ei nevoie de ajutorul adultilor pentru a putea face fata unui deces.
RăspundețiȘtergereCred ca trebuie incurajati sa puna intrebari. De exemplu filul meu de 5 ani ma intreaba uneori ce inseamna sa mori. Eu ii dau urmatoarea explicatie: „Când esti «mort» organismul nu mai functioneaza si nu mai poate sa faca nimic din ceea ce obisnuia sa faca — nu mai poate sa vorbeasca, sa vada sau sa auda, nu mai poate sa simta nimic“. Parintele care are credinta crestina a învierii se poate folosi de aceasta posibilitate pentru a-i explica copilului ca Dumnezeu îsi aminteste de defunct si ca îl poate readuce la viata în viitor.
Am auzi uneori opinii de genul unei plecari indepartate. Personal nu cred ca este de vreun un folos sa spunem ca defunctul a plecat într-o calatorie lunga. Teama de a nu fi abandonat este preocuparea majora a copilului, îndeosebi atunci când unul din parinti moare. Spunându-i ca cel decedat a plecat într-o calatorie, nu facem decât sa accentuam sentimentul de abandonare nutrit de copil. El poate sa gândeasca: ‘Bunica a plecat si nici macar nu si-a luat ramas bun!’
Dar lucrurul care m-a mirat cel mai mult este opinia folosita adesea la inmormantari de catre preoti, opinie potrivit careia Dumnezeu a luat copilul in ceruri pentru ca avea nevoie de inca un ingeras. Sau ii lasa pe unii copii orfani pentru ca parintii lor au alte lucruri de rezolvat in ceruri.
Cred ca e foarte important sa ne pazim copii de aceste rationamente bolnavicioase care oricum nu sunt deloc in armonie cu credinta crestina asa cum e consemnata in manualul ei de baza: Scriptura. Orice om care a lecturat ceva prin Biblie stie ca Isus l-a inviat pe Lazar si ca la auzul vestii mortii acestuia Isus a plans. De ce ar mai fi plans daca Lazar era bine mersi in loc de verdeata si bucurie vesnica in ceruri, alaturi de tatal ceresc? Dimpotriva eu cred ca Isus a plans pentru ca moartea este opusul vietii, este inexistenta si era trist sa afle ca un apropiat al sau murise.