Desi încercăm din răsputeri să nu ne gândim la asta, viaţa reuşeşte să ne amintească constant că moartea este acolo, undeva... De la o pisică pe autostradă, o frână puternică pusă în grabă, la un bunic, un coleg sau o rudă apropiată care a decedat. Chiar şi o înecare trecătoare cu un aliment care nu a mers tocmai bine ne face să ne amintim de singurul lucru despre care avem certitudine de sută la sută că se va întampla (fie...99% :) ), dar pe care suntem decişi să-l ignorăm pe cât de mult este posibil: moartea nu ocoleşte nici o fiinţă vie.
Ştiu, este destul de macabru să scriu despre acest lucru...iar confirmarea a venit deja, atunci când cercul meu de prieteni a auzit titlul ultimei cărţi pe care o citesc...care se refera la frica de moarte si cum poate fi ea mascata...şi s-a facut linişte pentru câteva secunde. Ceea ce mi se pare extrem de interesant la acest subiect, este că atunci când vorbim despre moarte, vorbim de fapt despre cum să trăim şi de aceea am ales să scriu despre asta. De ce doar atunci când se întâmpla ceva care ne aminteşte de moarte, ne vine un impuls de a trăi mai din plin, mai frumos, mai în armonie... oare pentru că putem conştientiza "viaţa este scurtă şi nu are rost să o irosesc cu lucruri mărunte, care peste o lună nu mai au nici o relevanţă"? Valorăm mai mult viaţa, atunci când ne apropiem de moarte?
Zarathustra lui Nietzsche
Dacă moartea vi se pare sinistră şi înspăimântătoare, cum vi se pare ideea "eternei reîntoarceri", care se referă la ideea următoarei întrebări: Cum ţi-ai percepe viaţa dacă ai trăi aceeaşi viaţă din nou şi din nou pentru eternitate?
"Ce ar fi dacă, într-o zi sau într-o noapte, un demon s-ar strecura la dumneavoastră când sunteţi absolut singuri şi v-ar spune: "Aceasta viaţă pe care o trăieşti acum şi pe care ai trait-o până acum, va trebui s-o trăieşti încă o dată şi încă de nenumărate ori, şi nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare durere, bucurie, fiecare gând şi fiecare suspin şi totul, oricât de mic sau de important în viaţă se va întoarce din nou, totul la fel, în aceeaşi succesiune.."
Te invit să faci acest exerciţiu imaginar. Te-ai bucura sau ai face nişte schimbări majore? Te-ai mai focusa pe adunarea averilor, sau pe orice alt scop trivial, sau ai încera să traieşti din plin?
Aceasta idee stă la baza filmului "Ziua Cârtiţei", în care Bill Murray retrăieşte aceeaşi zi din nou şi din nou. Orice ar face, sfidarea legilor legale ale societăţii, lipsa autoreţinerii de la ceea ce este nesănătos, încalcarea normelor morale sau chiar dacă ar muri, Bill se trezeşte din nou în aceeaşi dimineaţă din aceeaşi zi, iar la radio se repetă aceleaşi cuvinte şi aceleaşi melodii. Asta pâna în momentul în care reuşeşte să facă nişte schimbări majore... în bine. Dacă nimic din cele ...nesănătoase şi disfuncţionale nu au funcţionat, doar atunci începe să se gândească ce ar putea schimba în bine în această zi repetitivă, iar acest bine să se refere la ceilalţi şi nu la el. Iar toţi aceşti paşi pozitivi, de recunoştiinţă, de compasiune, de empatie, de întrajutorare şi de defocusare asupra sinelui şi a egoului personal, îl aduc spre reluarea vieţii lui adevărate, fără să se re-trezească în aceeaşi Zi a Cârtiţei. Acest film a rulat recent la televizor şi recunosc...mi-a păcut tare mult!
Pentru că adulţii resimt o frică atunci când vorbesc despre moarte, consecinţa cea mai firească - la fel ca în toate fricile - este să evite să vorbească despre asta. Din tendinta de a evita spitalele, sau, recent întâlnita tendinţă de a evita un azil de bătrâni, până la evitarea de a sărbători aniversările de peste 40 de ani ;), toate aceste comportamente evitative spun ceva. Înţeleg foarte bine acest mecanism, deşi nu sunt de acord că este unul sănătos. Ai conştientizat vreodată aceste comportamente de evitare? Te-ai gândit vreodată ce îţi trece prin minte atunci când ai aceste comportamente? De multe ori vei regăsi credinţe iraţionale, ce ţin de superstiţii şi mai degrabă de o gandire "magică" ("Dacă nu mă gandesc la asta, poate o voi evita" sau "Dacă mă gândesc la asta, atunci voi atrage ceva nenorocire în viaţa mea...şi atunci e mai bine să nu mă gandesc"..). Gândurile rămân gânduri. Doar pentru că ne gândim la ceva, nu înseamnă că va creşte probabilitatea ca acel ceva să se întâmple. Totuşi, gândurile nu trebuiesc ignorate, ceea ce gândim determină emoţiile şi comportamentele noastre. Think about it...
În special atunci când suntem părinţi, cred că este de datoria noastră să ne învingem fricile, să încercăm să ne dezvoltăm în continuu şi să fim un model sănătos, deci raţional pentru copiii noştri. Dacă eşti interesat să citeşti un alt articol cu o temă asemănătoare, vezi "Tu vorbeşti cu copilul tău despre moarte?" (next)
Cu drag,
Loredana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu