Divortul si implicatiile sale asupra copiilor

  

În urma divorţului, multe mame singure sau părintele non-rezident (tatăl de obicei), experienţiază stres care interferează cu calitatea de părinte. Intervalul de timp în care părintele non-rezident trebuie să petreacă cu copiii este de multe ori inadecvat pentru a dezvolta altceva decât relaţii superficiale. Cercetările arată că în anii ce urmează unui divort, copiii cel mai puţin adaptaţi sunt aceia ai căror părinţi îi implică în conflicte care par fără sfârşit. Aspectele financiare sunt deasemenea un factor important în adaptarea copiilor post-divorţ.
          În timp ce unele cercetările au demonstrat că acei copii care experienţiaza divorţul părinţilor sunt la un risc crescut pentru o gamă largă de probleme emoţionale şi comportamentale, (Amato, 2000,Bandi & Buehler, 2000; Mario & Stolberg, 2003; Kline Pruett et al., 2003), ultimele studii au demonstrat că aceste probleme nu sunt inevitabile. În ciuda disfunctionalităţilor cauzate de divorţ, mulţi copii se dezvolta sănătos  în timp ce alţii dezvoltă probleme grave şi de durată. 
          Ce anume face diferenta?
         Cercetările au examinat cinci factorii responsabili pentru diferenţele dintre copiii care suferă pe termen lung în urma divorţului şi cei care nu:

       1. Cantitatea de timp petrecut cu copilul,

       2. Co-parenting între mamă şi tată,

       3. Calitatea parenting-ului,

             4. Conflictul parental.

       5. Aspectele financiare.

1. Timpul petrecut cu copilul

După separare sau divorţ, timpul copilului este împărţit între cei doi părinţi, aşa că pentru majoritatea copiilor, există o scădere a contactului cu ambii părinţi. Cel mai adesea, un părinte îşi asumă rolul ca însoţitor primar în timp ce celălalt este considerat "parinte no–rezident”. Mai mulţi cercetători au constatat că acei copii care se intalnesc cu părinţele non-rezident doar de două ori pe săptămână au raport un gradul mai scazut de apropiere în relaţiile cu parintii şi un distres mai mare ca răspuns la divorţ  sau separare. Studiile au arătat că deşi însoţitorul primar petrece mai mult timp cu copii, acestia dezvolta un puternic atasament fata de celalalt parinte (de obicei, tatăl) şi că acest atasament are un efect pozitiv asupra dezvoltarii lor psihologice (Lamb, 1997). Se concluzioneaza ca  e necesar sa se petreaca mai mult timp de catre parintele non-rezident cu copilul pentru ca efectele divortului sa fie inlesnite (Kelly, 2007).

Un alt studiu a indicat că o implicarea crescuta a părintelui non-rezident este asociata cu o rata mai mica de eşec scolar la copii un an mai târziu. Menning (2002) a constatat că ambele, atat sprijinul financiar cat şi implicarea tatălui sunt necesare pentru o dezvoltare optima emotionala a copiilor după divorţul părinţilor. În plus, un studiu recent a constatat că interactiunea părinte nom-rezident - copil este asociata pozitiv cu o buna sanatate fizica la copii (Fabricius & Luecken, 2007). 

2. Co-parenting

  Un alt aspect legat de parentingul dupa divort, care se consideră a avea o mare importanta în stabilirea unor relaţii sănătoase post-divorţ între părinţi se referă la co-parenting sau „alianaţa între părinţi”. Co-parentingul este conceptualizat ca un construct separat şi se referă la calitatea relaţiei părinte-copil şi în special la natura şi calitatea relaţiilor interpersonale a foştilor soţi şi abilitatea de a împărţi responsabilităţile parentale. Conceptul de co-parenting a fost folosit într-o varietate de moduri şi se refera fie la gradul în care foştii soţi îsi impart rolul de părinţi si inclusiv rezolvarea problemelor, luarea deciziilor comune privind bunăstarea copilului, dar şi un nivel scăzut de conflict intre părinţi (Mario & Stolberg, 2003; Bonach & Sales, 2002; Sobolewski & King, 2005).
Co-parentingul se referă la faptul că în urma comportamentului disfuncţional, copii sunt supusi unei disciplinari consecvente din partea părinţilor, în sensul că aceştia acţionează în consens chiar dacă sunt divorţaţi. Coerenţa între părinţii îi ajută pe copii să înveţe şi să internalizeze normele sociale şi valorile morale. De asemenea, un respect pentru autoritate ierarhică, învăţat prima data în familie, face mai uşor pentru tineri să se adapteze in instituţiile sociale, care sunt organizate ierarhic, cum ar fi şcoli sau locul de muncă.

O relaţie pozitivă de co-parenting este caracterizata de un nivel scăzut de conflict interparental şi un nivel ridicat de cooperare și comunicare între părinţi, în care există o repartizare paşnică a responsabilităților legate de copii, un angajament pentru a menţine armonia şi comunicarea sentimentului de respect faţă de celălalt părinte (Whiteside, 1998). Doar putin peste jumătate din părinţii divorţaţi raporteaza mentinerea unei relaţii de cooperare cu fostul lor soţ (Whiteside, 1998); 

3. Calitatea parenting-ului 

Un număr mare de studii arata ca autoritate parentală in stilul de parenting este  asociata cu o serie de rezultate pozitive copil in urma divortului (Baumrind 1968, Rollins şi Thomas 1979, Maccoby şi Martin 1983). Suport si control sunt dimensiunile centrale de autoritate parentală. Sprijinul este reflectat de afectiune, receptivitate, încurajare, instruire şi asistenţă de zi cu zi. Aceste comportamente faciliteaza pentru copii aparitia unui sentiment de bază de încredere şi securitate, consolidarea la copii a conceptului  de valoare personala şi de competenţă, precum şi promovarea la învățarea de abilităţi practice. Controlul este reflectat în formularea regulilor de disciplina şi supraveghere. Prin aceste comportamente ale părinţilor, copiii învaţă că asa trebuie să acţioneze în cadrul unui set de limite construite social. Autoritatea părinţor trebuie sa evite forme dure de pedepse, cum ar fi lovitul sau strigatele. În schimb, explicând motivele care stau la baza regulilor, taţi şi mame ajuta copiii sa internalizeze regulile şi să se angajeze în autoreglare.
  Cand copii cresc - în adolescenţă, autoritatea părinţilor scade , se relaxeaza treptat măsura de control o data cu cresterea capacitatii de auto-reglare a copiilor. Cu toate acestea, de-a lungul adolescentei, un anumit grad de monitorizare este necesar pentru ca parintii sa se asigure că proprii copii se descurca bine la şcoală şi si nu se angajeaza in  activităţi delicvente sau antisociale.

Calitate parentingului este cel mai adesea descris ca măsura în care părinţii utiliza eficient disciplina şi arată căldura în interacţiunile cu copiii lor. Dimensiunea de caldura include receptivitate, apropierea, acceptare, sprijin, încurajare şi o relaţie afectivă în general pozitiva între părinte şi copil. Dimensiunea de disciplina include gradul la care un părinte monitorizează comportamentul unui copil, stabileşte regulile corespunzătoare pentru varsta şi aşteptările copilului, comunică aceste norme în mod clar şi în mod constant impune respectarea regulilor. Calitatea parentingului, în special a parintelui non-rezident, include de asemenea implicarea activă in majoritatea aspectelor din viaţa copilului, în special furnizarea interaciuni care aduc un sentiment de apropiere precum încredere, încurajare şi discutarea problemelor (Amato & Gilbreth, 1999).

Combinația de căldură parentala, disciplina eficienta şi implicare activă în viaţa copilului, cand ne referim ca calitatea parentingului, a fost în mod constant relationata pozitiv  adaptarea sanatoasa a copilului după divorţ (Amato & Gilbreth, 1999; Kelly & Emery, 2003). Calitatea parentingului si aspectele specifice ale sale au fost aduse in discutie inclusiv in ceea ce priveste  influenţa acestuia asupra  respectului de sine, fricii de abandon, confruntarea si aptitudinile sociale (Amato & Gilbreth, 1999; ). S-a sugerat că dimensiunea de parenting eficient si disciplinarea facilitează o adaptare mai buna a copilului prin creşterea sentimentului de control şi de prin scăderea probabilitatii lor de asociere cu colegi delincventi. 
In concluzie, cercetarile au demonstrat ca un parenting eficient este asociat cu o adaptare mai buna a copilului in urma divortului parintilor si atenueaza efectele negative ale stresului post-divort resintit de catre copil (Amato & Keith, 1991a; Kelly & Emery, 2003)

4. Conflictul parental

Cercetarile arata ca in anii ce urmeaza unui divort, copiii cel mai putin adaptati sunt aceia ai caror parinti ii implica in conflicte care par fara sfarsit. Copiii sufera cand parintii ii expun la conflicte casnice, cand se critica reciproc in fata copiilor si cand se cearta prin copii. Cand furia parintilor se concretizeaza astfel, copiii vor dezvolta probleme ce vor persista pe viitor, precum obtinerea de note slabe la scoala, certuri frecvente cu prietenii, sfidare si neascultare. Este foarte distructiv faptul ca un parinte spune: “Mama ta este nebuna. Nu trebuie sa faci  ce-ti spune.” sau “Nu-i da atentie tatalui tau; el te vede doar la sfarsitul saptamanii. Eu sunt cea care te creste cu adevarat.” Deoarece copiii sunt expusi atat de des la manifestari ale ostilitatii parentale si deoarece aceste conflicte continue sunt atat de problematice pentru copii, trebuie sa le examinam cu mai multa atentie. Multi sunt de parere ca divortul face rau copiilor si cauzeaza probleme de adaptare de lunga durata. Si cercetatorii au ajuns la concluzia ca, in medie, copii implicati intr-un divort se confrunta cu mai multe probleme si au un nivel mai scazut de bunastare decat copii ce provin din familii intacte. Dar tot cercetarile au aratat de asemenea ca divortul in sine si schimbarile de structura din cadrul familiei nu sunt cele care cauzeaza aceste probleme de adaptare – ele rezulta din expunerea crescuta la conflictul dintre parinti.
           Cercetatorii au descoperit ca aproape o treime din copiii care au experimentat un divort sunt foarte bine adaptati. De ce acesti copii fac fata atat de bine? Cel mai important motiv este ca acesti copii au parinti care coopereaza si nu isi expun copiii la confilctele lor. La celalalt pol, cercetatorii au descoperit ca cei mai putin adaptati copii sunt aceia ai caror parinti sunt extrem de inversunati si “litigiosi”. In aproape fiecare caz, copiii cu probleme de adaptare pe termen lung au fost expusi la conflicte parentale sustinute. Astfel, efectele conflictului marital cronic trebuiesc luate in considerare separat de efectele mai generale ale divortului. Toti parintii trebuie sa vada conflictul marital cronic ca principal vinovat si cauzator de probleme serioase si de lunga durata copiilor.
             Mai mult decat atat, acest conflict marital cronic nu este prejudicios doar copiilor din familii divortate, este la fel de daunator si copiilor din familii intacte. In general, gradul neintelegerii maritale este unul dintre cei mai importanti determinati ai adaptarii copiilor in toate familiile. Astfel, copiii din familii intacte in cadrul carora exista numeroase conflicte maritale prezinta mai multe probleme de adaptare decat copiii ce provin tot din familii intacte dar cu un nivel mult mai scazut al conflictelor. Cat despre familiile divortate, cercetatorii au descoperit ca acei copii ce provin din familii cu  numeroase probleme sunt mai agresivi si mai sfidatori, prezinta mai multe simptome emotionale legate de anxietate si depresie, nu au incredere in ei, spre deosebire de copiii ce provin din familii cu un nivel mic al conflictelor maritale. Astfel, mesajul pentru parintii aflati in divort este clar: nu trebuie sa se certe in fata copiilor sau sa-i implice in vreun fel in aceste conflicte.
         Cooperarea parentala, sau cel putin absenta unui conflict deschis, este esentiala pentru o adaptare ulterioara sigura a copilului. Parintii trebuie sa realizeze ca acesti copii nu se vor adapta cu succes atata timp cat ostilitatile dintre ei continua. De ce sunt copiii atat de afectati de ura dintre parintii lor? Copiii sunt inspaimantati ori de cate ori isi vad parintii strigand unii la altii, certandu-se si amenintandu-se. chiar daca unii copii mai mari pot incerca sa se distanteze si sa afiseze dezinteres, ei sunt ingroziti ca raul se va abate atat asupra lor cat si asupra parintilor. Copiii sunt in mod intens interesati de siguranta si bunastarea figurilor cele mai importante din viata lor si, pe drept, realizeaza ca ei nu sunt in siguranta atata timp cat parintii lor sunt amenintati. Datorita faptului ca sunt concentrati pe fostul sot, totusi, parintii combativi nu pot vedea ingrijorarea de pe fetele copiilor si nu recunosc intensa anxietate care determina tulburarile de somn si hipervigilenta de care sufera copiii lor in cele mai multe cazuri.
          Ca rezultat, fostii soti pot continua sa-si reverse mania si amaraciunea catre celalalt pentru multi ani de la divort. Din pacate, insa, unul dintre cele mai obisnuite moduri de exprimare a ostilitatii dintre parinti este acela prin copii. In particular, aceste ostilitati sunt materializate iresponsabil prin subminarea relatiei fostului sot cu copiii sau prin defaimarea fostului sot in fata copiilor. 
            Ce poate insemna acest lucru in realitate? Trebuie parintii sa se iubeasca in continuare, sa fie prieteni sau chiar sa se placa? Nu! Mai mult decat atat, nu este nevoie ca parintii sa pretinda in fata copiilor lor ca au sentimente pozitive fatat de fostul sot. Totusi, parintii au nevoie sa se sprijine reciporc in relatia cu copiii. In alte cuvinte, fiecare sot trebuie sa comunice copiilor ca celalalt  inca este unul din parintii lor, care tine mult la ei si care trebuie respectat si ascultat. Acest pas este foarte dificil pentru unii parinti, deoarece sunt foarte furiosi pe fostul sot; totusi, este in interesul copiilor a avea o relatie pozitiva cu ambii parinti, decat sa aibe doar un parinte ca model. Este distructiv cand un parinte submineaza pe celalalt cu comentarii ca: “Mama ta nu stie ce face. Vino la mine daca incearca sa-ti spuna ce sa faci.” sau “Tatal tau este un nenorocit. Ce vrei sa vezi la el?”De ce aceste critici sunt foarte greu de acceptat de catre copii? Sunt multe motive, dar unul dintre cele  mai importante este acela ca ei se identifica cu parintii lor. Cand parintii se defaimeaza reciproc, este aproape la fel ca in cazul in care ar critica copilul. Copiii se identifica atat de aproape cu parintii incat este greu pentru ei sa separe respingerea tatalui de catre mama de respingerea lor de catre mama. Intr-un sens psihologic, copiii se simtca si cum ar fi la fel ca parintii lor.Chiar daca parintii vor sa se defaimeze reciproc, copiii reactioneaza ca si cand aceste critici le-ar fi fost adresate. Aceasta identificare va fi cu atat mai puternica fata de parintele de acelasi sex. De exemplu, este aproape imposibil pentru o fiica sa creasca si sa se simta multumita de ea ca femeie, daca tatal ei in permanenta ii jignea mama spunandu-i “garsa” sau “proasta”. Baietii care isi aud mama criticandu-le tatal subtil, vor suferi consecinte similare. Concluzionand, copiii dezvolta probleme psihice de lunga durata atunci cand un parinte isi exprima mania catre fostul sot in moduri in care se erodeaza autoritatea celuilalt parinte.

  5. Aspectele financiare

            Având în vedere variabilitatea rezultatelor pentru copiii din familiile separate, cercetatorii s-au axat pe mecanismele prin care divorţul creşte riscul de probleme de copil. Aceste studii au identificat un număr de factori relevanţi. Pentru că divorţul se împarte o singură gospodărie în două, economiile de scară sunt pierdute, ducând la o scădere a conditiilor de trai a copiilor. În plus, mulţi părinţi refuză sau sunt în imposibilitatea de a oferi sprijin copiilor. Dificultăţi economice înseamnă că mulţi părinţi (de obicei, mamele care raman cu cipilul) nu au resurse pentru a cumpăra cărţi, calculatoare si alte mărfuri care facilitează succesul de şcoală pentru copii.

            În plus, multe mame sunt forţate să se mute intr-un domiciliu mai puţin scump după divorţ – o schimbare care este dureroasa pentru mulţi copii. Mutarea este deosebit de problematica dacă aceasta implică mutarea la un cartier diferit (care perturbă copiilor contactul cu prietenii de cartier). În plus, cei mai mulţi părinţi se recăsătoreasc după divorţ şi mulţi copii resping sau accepta greu o mama vitrega. Recăsătorirea, desigur, creşte probabilitatea ca acesti copii vor experimenta divorţuri parentale suplimentare. 

      Concluzii:

             Parentingul după divorţ implică o interacţiunea complexă de factori multiplii, inclusiv cantitatea de timp pe care fiecare parinte il petrece cu copilul, relatia de cooperare dintre parinti şi calitatea relaţiei fiecarui parinte cu copilul. Este foarte important sa existe un nivel cat mai scazut de conflict interparental pentru o adaptare optima a copilului ca aceasta perioada de tranzitie.

            Următoarele concluzii despre acest domeniu de cercetare sunt prevăzute cu recunoaşterea faptului că există multe lacune în înţelegerea noastră a modului în care parinţii sunt afectati după divorţ si  modalitatile de ajustare pentru copii.

            In concluzie, unul dintre cei mai puternici determinanti ai gradului de adaptabilitate al copilului dupa divort este modul in care fostii soti se sprijina reciproc in relatia lor ca parinti. Desi aceasta coperare este esentiala pentru o sigura adaptare a copilului, este foarte greu de atins pentru parinti. Cand doua persoane divorteaza exista multa durere, manie si neincredere intre ei. Amandoi trebuie sa faca fata unor sentimente dificile de tradare, refuz si esec.

            Pur şi simplu calitatea parentingului atat al mamei cat si al tatalui se refera la a pune pe primul loc bunăstarea copilului. In al doilea rand,  de asemenea, exista dovezi că durata de timp pe care părintele non-rezident il petrece cu copilul şi co-parentingul sunt legate in mare masura de bunăstarea copilului, natura exactă a acestor efecte încă este nevoie a fi studiata mai in detaliu şi există dovezi că acestea sunt cel puţin parţial contabilizate de influenţa lor asupra calităţii de părinţi. In al treilea rand, exista o interaciune intre nivelul de conflict, cooperarea dintre parinti, cantitatea de timp pe care fiecare dintre parinti o petrece cu copilul, calitatea parentingului, iar toate acestea influenteaza bunastarea copilului.

Sper ca aceste informatii sa va fie de folos,
Cu drag,
Loredana

 Referinte:

1. Amato P. The consequences of divorce for adults and children. Journal of Marriage and Family.2000;62:1269–1287;

2. Amato P, Gilbreth J. Nonresident fathers and children’s well-being: A meta-analysis. Journal of Marriage and the Family. 1999;61:557–573.

3. Amato PR, Rezac SJ. Contact with nonresidential parents, interparental conflict, and children’s behavior. Journal of Family Issues. 1994;15:191–207.

4. Bronstein P, Stoll MF, Clauson J, Abrams CL, Briones M. Fathering after separation or divorce: Factors predicting children’s adjustment. Family Relations. 1994;43:469–479.

5. Fabricius WV, Hall JA. Young adults’ perspectives on divorce: Living arrangements. Family Conciliation Courts Review. 2000;38:446–461.

6. Kelly JB, Emery RE. Children’s adjustment following divorce: Risk and resilience perspectives.Family Relations. 2003;52:352–362.

7. Kline Pruett M, Williams TY, Insabella G, Little TD. Family and legal indicators of child adjustment to divorce among families with young children. Journal of Family Psychology.2003;17:169–180.

8. Lamb ME. The development of father-infant relationships. In: Lamb ME, editor. The role of the father in child development. Hoboken, NJ: John Wiley & Sons Inc; 1997. pp. 104–120.

9.Sobolewski JM, King V. The importance of the coparental relationship for nonresident fathers’ ties to children. Journal of Marriage and Family. 2005;67:1196–1212.