Diferenta dintre "sfatul prietenesc" si psihoterapie

          Azi aş vrea să discutam puţin despre ce anume diferentiază un sfat venit de la o prietenă şi ceea ce se întâmplă în psihoterapie.

Cu toţii avem perioade în care parcă nimic nu merge, sau parcă totul merge pe dos. Avem şi o zicală ca răspuns atunci când lumea ne întreabă: 'ce mai faci?'...'Ca vremea!', adică uneori bine, uneori mai rău. În zilele negre, simţim nevoia să sunăm un prieten, care să ne ajute să trecem peste greutăţi. Uneori ne ajută, alteori...

          Se întâmplă uneori ca aceste perioade în care merge mai mult rău decât bine să se prelungească, să ne fie foarte dificil să vedem portiţe de scăpare, sau altfel spus soluţii la problemele cu care ne confruntăm. Este normal să fie aşa! Subiectivismul, sau altfel spus încărcătura emoţională, ne împiedică să vedem / să raţionăm soluţii care este posibil să se găsească chiar în faţa noastră. De aceea veţi vedea consilieri, psihologi sau psihoterapeuţi care se confruntă şi ei cu probleme diverse de ordin psihologic. Deşi ştim teoria, uneori ne ia şi nouă ceva vreme să identificăm obstacolele din drumurile noastre personale sau profesionale. De ce? Pentru că suntem oameni - cu resurse limitate, iar obstacolele nu ne ocolesc, iar apoi, pentru că ne uităm la propria situaţie cu subiectivism mai degrabă decât cu obiectivism, ceea ce ne face şi pe noi 'orbi' la soluţii. Etic este ca şi noi să apelăm la rândul nostru la specialişti care ne pot ghida afară din propriul labirint. Aşa cum un denstist nu îşi poate plomba singur cariile, şi este foarte probabil să aibă şi el nevoie să mearga la doctorul stomatolog, aşa cum un medic oncolog nu se poate opera singur - şi nimeni nu îi poate garanta că este scos de sub incidenta cancerului doar pentru că este medic oncolog, sau aşa cum  un hair stylist nu-şi poate face singur o coafura pretenţioasă, aşa este natural ca şi psihoterapeuţii se se confrunte cu dificultăţi pe care să nu le poată surmonta singuri.

          ... Dar să ne întoarcem la sfaturile prietenilor. În special dacă sunt foarte buni prieteni, ceea ce înseamnă că există o implicare emoţională mare, lucru ce-l face pe prieten sau pe prietenă să aibă o perspectivă subiectivă asupra problemelor cu care e confrunţi, vei primi o părere biasată / influenţată de această viziune non-obiectivă. Altfel spus, deşi prietenii încearcă din răsputeri să ne ajute, ei se gasesc în imposibilitatea de a o face tocmai pentru faptul că ne sunt prieteni apropiaţi, iar de multe ori avem nevoie lângă noi de o părere obiectivă, raţională şi imparţială. Acest aspect din urmă este deasemenea foarte relevant. Unui prieten îi povestim vrute şi nevrute, dar îi povestim varianta noastră asupra lucrurilor, ceea ce nu este egal cu realitatea obiectivă, e doar o perspectivă. 'Eu niciodată...' şi 'El întotdeauna..' sunt generalizări care ne ies de multe ori pe gură, dar dacă am sta să le disputăm am ajunge chiar şi noi la concluzia că nu este chiar aşa. Astfel, prietenul nostru îşi poate face de multe ori o impresie nerealistă despre cum stau lucrurile, la fel ca a noastră, iar în acest context, aşa vor fi şi sfaturile sale, oricât de bine intenţionat ar fi. Iar aici nu vorbim de prietenele care nu sunt bine intenţionate :)

          Apoi mai este o procedură care văd că funcţionează foarte bine şi cu medicaţia pentru problemele somatice. 'Fă aşa că mie mi-a făcut foarte bine!', 'dacă la mine a mers, atunci sigur va funcţiona şi la tine'. Suntem fiinţe atât de diferite şi de complexe încât este foarte puţin probabil ca o 'reţetă' impusă - 'Fă aşa!' care a funcţionat la o persoană să funcţioneze şi la cealaltă, fără o evaluare exhaustivă. Sigur, tocmai pentru că uneori funcţionează, acest lucru poate reprezenta excepţia ce întăreşte regula.

          În aceeaşi ordine de idei, de multe ori primim sfaturi de la prieteni de genul 'nu te mai stresa!' sau 'linişteşte-te!' care de multe ori sunt prea generale, sau sunt lucruri pe care şi noi ştim că trebuie să le facem dar, din anumite cauze, nu reuşim. Când, în realitate am avea nevoie de suport şi de informaţii despre CUM anume să reuşim să ne gestionăm dificultăţile cu care ne confruntăm, sau ce anume să facem specific pentru a depăşi o anumită situaţie de criză.

          Aici intervine psihoterapeutul sau psihologul, care posedă competenţele necesare pentru a vedea într-o manieră obiectivă obstacolele sau limitările clientului său. Cel mai important este că psihoterapeutul este un ghid sau un coach, nu face el treaba dar îl ajută pe client să-şi indetifice propriile limitări, propriile vulnerabilităţi şi îl ghidează în surmontarea lor. El nu are reţete gata de aplicat şi ştie că doar pentru că a funcţionat la o persoană nu înseamnă că va funcţiona şi la aceasta, iar chiar dacă a funcţionat în trecut nu înseamnă că va funcţiona şi acum. Un psihoterapeut competent, se formeaza continuu, astfel el dispune de o mulţime de tehnici prin care evaluează în primul rând diferitele aspecte cognitive, comportamentale, emoţionale sau fiziologice, ca mai apoi să negocieze împreună cu clientul său cum urmează să lucreze împreună (planul de intervenţie psihoerapeutică), ca o echipă, spre beneficiul clientului. Nimic nu este impus ca fiind 'binele suprem'. Sunt setate scopuri, sunt evaluate dificultatile, iar totul se întâmplă într-un cadru confortabil, de încredere, un cadru non-evaluativ, de acceptare necondiţionată..  Nu-l ajută doar să se descarce şi nici nu-i spune doar ce are nevoie să audă pentru a se simţi confortabil, în felul acesta clientul ar deveni dependent de psihoterapeut, aşa cum uneori se întâmplă cu prietenii.

          Concluzia acestui articol nu este de a nu apela la prieteni atunci când ne simţim copleşiţi de greutăţi. Prietenii sunt cei cu care împărtăşeşti succesul, sunt cei cu care te simţi bine când vrei să te deconectezi, sunt cei care te ascultă atunci când simţi că nu mai poţi, sunt cei care te înţeleg şi sunt cei care stau lângă tine atunci cînd ti-e greu.. Suportul social pe care ni-l ofera prietenii şi familia este un aspect extrem de important în satisfacţia resimţită asupra vieţii. Dar uneori, credinţa noastră legată de cât de mult ne putem ajuta noi pe noi, sau cât de mult ne ajută prietenii, atunci când ne confruntăm cu o problemă emoţională sau comportamentală, este supraestimată. Iar această interpretare nerealistă duce la cifre îngrijorătoare în ceea ce priveşte apelarea la ajutor specializat. Ştiaţi că 75% dintre persoanele cu o problemă de ordin psihologic cer ajutor după mai mult de un an, uneori ajungîndu-se ca o persoană să ceară sprijin abia după 30 de ani de la debutul problemei? De multe ori, oamenii cer ajutor specializat doar după ce au pierdut prieteni, familie, casa...iar uneori, nici atunci.

          Concluzia acestui articol este despre importanţa vitală de a avea  o perspectivă realistă despre cum, cât şi când ne pot ajuta prietenii şi când şi de ce anume este nevoie să căutăm ajutor specializat pentru obstacole pe care observăm că nu le putem depăşi singuri.

Cu drag,
Loredana
          

Conflictul muncă-familie - resimtit mai puternic de femei sau de bărbaţi?

Am citit recent un articol despre un important om de afaceri care a demisionat după ce a citit o scrisoare de la fiica sa, în care aceasta îi spunea câte evenimente a pierdut din cauză ca a fost la serviciu. În urma demisiei a reuşit să aloce mai mult timp activităţilor plăcute cu fiica sa. Bineînteles, nu toţi avem circumstanţele financiare care să ne permit să luăm o astfel de decizie, chiar dacă ne-am dori asta cu adevărat.

Din câte percep în jurul meu, sunt mulţi părinţi care se confruntă cu acest conflict, care au dificultăţi în a se împărţi între muncă şi familie şi pot spune deschis că mă regăsesc de multe ori printre aceştia J. Atunci când acest conflict apare la un părinte, este foarte important cum se raportează partenerul acestuia la situaţie, putându-i uşura sau din contră îngreuna situaţia. Apoi apare întrebarea: femeile sau bărbaţii resimt mai puternic acest conflict?

Subiectul diferenţelor de gen este perceput ca fiind fascinant şi de aceea este studiat în detaliu, în ultima vreme. Delimitarea  dintre conceptul de gen şi cel de sex este de multe ori neclară. Feminitatea şi masculinitatea sunt etichete construite de către societate. În culturile vestice, diferenţa de gen înseamna că între femeie şi barbat există distincţii, din punct de vedere psihologic şi comportamental, care au la baza sexul. Din punct de vedere al acestor diferenţe, persoanele etichetează foarte clar ce anume înseamnă “munca unui bărbat” şi “munca unei femei” (Burke & Nelson, 1998).

Aceste roluri  construite social afectează viaţa de familie şi de muncă atât a bărbatului cât şi a femeii. Toate instituţiile unei culturi, inclusiv cea organizaţională, asociază comportamente şi atitudini fiecarui gen. Astfel, bărbatul este văzut ca fiind cel ce îşi dezvoltă cariera pentru a susţine financiar şi pentru a proteja familia, în timp ce femeia este vazută ca fiind cea care are grijă de casă şi de copii. În culturile vestice, masculinitatea este asociată cu competenţe tehnice, competitivitate, agresivitate şi raţionalitate, iar feminitatea este asociată cu emoţionalitatea, pasivitatea şi interrelaţionarea. Aceste roluri tradiţionale sunt din ce în ce mai puţin distincte, pe măsură ce femeia intră pe piaţa muncii.

            În urma studiilor din domeniul psihologiei sociale şi a dezvoltării, între băieţi şi fete există puţine diferenţe psihofiziologice. Rolurile care aparţin fiecărui gen se dezvoltã şi se învaţă prin socializare. Astfel, fetiţele tind să se joace în grupuri mici, cu un prieten apropiat,  preferă activităţi care includ închipuirea unei relaţii de familie (jocul de-a familia, jocul de-a mama şi de-a tata) în care intimitatea constituie o normă. Baieţii se joaca în grupuri mari (fotbal), preferă jocuri în urma cărora se poate spune clar dacă sunt învingători sau învinşi, iar norma care se formează este integrarea, mai degrabă dacât intimitatea. Unele din aceste roluri asociate cu genul continuă să existe şi în viaţa adultă.

Există multe aşteptări de rol care afectează viaţa de muncă şi de familie. Masculinitatea este adeseori asociată cu mărimea salariului, iar feminitatea este echivalată cu îngrijirea familiei. O problemă este faptul că norma conform căreia bărbaţii sunt cei care ar trebui să întretină familia, persistă cu toate că femeia a intrat demult pe piaţa muncii. Societatea aşteaptă ca responsabilitatea principală a femeii să fie casa şi familia. Pe de altă parte există multe situaţii în care atât femeia cât şi bărbatul lucrează normă întreagă, iar acest lucru nu-i permite femeii să se dedice în totalitate treburilor casnice. Astfel, faptul ca femeia trebuie să se îngrijească de casă şi familie intră în conflict cu norma de lucru ce trebuie respectată la locul de muncă.

Stresul  ocupaţional

       Modalitatea în care oamenii îşi organizează munca este deasemenea un subiect frecvent studiat  în ultima vreme, aceasta aflându-se într-o continuă schimbare. Un factor important care contribuie la distresul contemporan îl constituie competiţia economică internaţională, care conduce adeseori la “lupte” între corporaţii (Nelson, Quick, & Quick, 1989). Aceste strategii pe care organizaţiile le implementează implică fuziuni, achiziţii, reduceri de personal,  care la rândul lor au un impact sever asupra vieţii de zi cu zi a angajaţilor.

            În ultimii ani, stresul ocupaţional a fost studiat din ce în ce mai frecvent. Conceptul de stres se referă la modalitatea în care organizaţiile şi indivizii îşi ajustează mediul pentru a atinge nivele de performanţă cât mai înalte şi cum acest lucru îi influenţează pe plan fizic, medical, comportamental, sau psihologic.

       Aspectul stresului trebuie abordat din perspectivă multidisciplinară, deoarece acesta are repercusiuni atât pe plan psihologic, cât şi sociologic şi  fiziologic. Presiunea în sine nu este resimţită întotdeauna ca o experienţă negativă şi poate aduce beneficii motivaţionale substanţiale pentru cei care deţin resursele pentru a duce la bun sfârşit ceea ce li se cere. De aici diferenţa de eustres (stimulare optimă, menţine echilibrul psihologic şi fizic, efecte de antrenare şi adaptare, activare de scurtă durară) şi distres (solicitare intensă şi prelungită, supraîncărcare, efecte de încordare, tensiune, activare de lungă durată, induce modificări fizio-patologice). Distresul individual (prefixul latin “dis” = rău) se referă  la deviaţiile fizice, pshihologice şi comportamentale de la funcţionarea sănătoasă a unui individ. În acestă lucrare voi folosi termenii de distres şi stres ca şi sinonime.   

         Stresul este privit ca un răspuns la o situaţie în care indivizii sunt incapabili să îndeplineasca cerinţele care li se solicită (Cooper, Sloan & Williams, 1988).

           Stresul la locul de muncă poate fi privit ca o activare fizică şi psihică ca urmare a unor solicirări fizice sau psihice asociate cu un loc de muncă. Acesta poate duce la creşterea performanţei profesionale pâna la un nivel optim, dar poate de asemenea supune angajatul la distres, atunci când este prea intens, frecvent sau cronic (Selye, 1976).

      Pentru a reduce riscul asociat cu munca, accidentele de la locul de muncă, conflictele disfuncţionale dintre oameni, s-a născut nevoia de prevenţie şi terapie care să se ocupe tocmai de aceste probleme. Aşa a luat naştere managementul prevenţiei stresului, care este o filozofie organizaţională înzestrată cu o serie de principii, care să promoveze sănătatea individuală şi organizaţională, în acelaşi timp cu prevenţia distresului individual şi organizaţional. Din păcate, la noi în ţară sunt puţine firmele în care aceste programe de management al stresului sunt implementate sau sunt implementate cu succes.

            Sigur, nu toţi oamenii resimt un nivel ridicat de stress la locul de muncă, mai mult nu toţi părinţii resimt conflictul muncă-familie. Totul ţine de diferenţele individuale şi de circumstanţele de la locul de muncă. Beehr şi Newman (1978) amintesc mai mulţi factori care ţin de diferenţele individuale:

a)      condiţiile psihologice (trăsături de personalitate şi caracteristici comportamentale : 1) tip A de comportament, 2) introversiune/ extraversiune, 3) locus de control intern/extern, 4) stima de sine, 5) optimism/pesimism, 6) motivaţie, aspiraţii, valori, 7) nevoia de perfecţiune,  8) inteligenţa, 9) obiceiuri, 10) satisfacţie cu munca/viaţa;

b)      condiţiile fizice (“forma”fizică/sănătatea, comportament alimentar, practicarea exerciţiilor fizice, somn echilibrat);

c)   caracteristici ale etapelor vârstei (etapele dezvoltării umane, etapele vieţii de familie, etapele dezvoltării profesionale); caracteristicile demografice (vârstă, educaţie, sex, rasă, etnie, statut socio-economic, ocupaţie);

Cooper & Marshall descoperă de asemenea cinci surse de stres organizaţional, amintind sumar la fiecare dintre ele şi anumite tulburări pe care acestea le pot induce.

Stresorul este orice stimul fizic sau psihic la care un individ răspunde. Cerinţele pe care individul trebuie să le îndeplinescă în organizaţii şi condiţiile în care acesta lucrează pot constitui de multe ori stresori.

1. Sub-stimularea şi supra-stimularea. Dezechilibrul dintre ce are de oferit un individ organizaţiei şi solicitările mediului de muncă este o  binecunoscută cauză a stresului ocupaţional şi poate fi privit din două perspective: abundă cererile/solicitările sau abundă ofertele. Conceptul de supraîncarcare se poate analiza din două perspective: calitativ si cantitativ. În timp ce supraîncarcarea cantitativă înseamnă, după cum indică termenul, a avea prea mult de lucru, supraîncarcarea calitativă se referă la dificultatea şi  complexitatea sarcinii.

3. Rolul  în  organizaţie. Din punct de vedere al acestei caracteristici, autorii amintesc două dimensiuni: ambiguitatea de rol şi conflictul de rol. Ambiguitatea de rol rezultă atunci când există informaţii neclare, confuze despre expectanţele legate de: obiectivele postului, relaţiile cu colegii sau responsabilităţile pe care un individ trebuie să şi le asume. Conflictul de rol apare în momentul în care unei persoane i se comunică anumite expectanţe despre cum ar trebui să se comporte în îndeplinirea unui rol, iar această expectanţă face dificilă sau imposibilă îndeplinirea celorlalte roluri, deja existente.

4. Evoluţia în carieră. Acest tip de stresor se referă la promoţie, la retrogradare, la incongruenţa cu statutul, la lipsa siguranţei muncii. Toate aceste pot duce la diferite probleme de comportament (Brook, 1973).

5. Relaţiile cu ceilalţi, care sunt de multe ori defectuoase şi pot afecta major comunicarea.

 Conflictul muncă-familie

În urma stresorilor organizaţionali şi familiali apare un răspuns la stres care se poate materializa în conflict. Acesta poate să apară atunci când   cerinţele ce vin din partea organizaţiei sunt incompatibile cu cerinţele din partea familiei, şi poartă numele de conflict muncă-familie.

Deşi la început conflictul muncă-familie a fost privit ca fiind un construct unidimensional, cercetări recente au sugerat o conceptualizare bidirecţională. În 1991, Gutek, Searle şi Klepa fac distincţia între două tipuri de conflict muncă-familie, pornind de la cauza acestora: conflictul muncă-familie (CMF) care ia naştere prin interferenţa cerinţelor de muncă cu cerinţele familiale şi  conflictul familie-muncă (CFM) care apare atunci când cerinţele familiale interferează cu responsabilităţile locului de muncă (Aryee, Fields & Luk, 1999).

            În urma unei provocări adecvate, răspunsul la stres contribuie la o stare de bine (well-being), prin stimularea productivităţii şi prin suportul unei performanţe optime. După cum am afirmat anterior, când răspunsul la stres este solicitat prea frecvent, sau cu o intensitate ridicată, iar individul nu poate îndeplini o anumită sarcină, rezultatul este distresul.

Consecinţele individuale extreme ale managementului slab al stresului pot fi resimţite la nivel comportamental, psihologic şi medical şi familial.

Consecinţele individuale extreme ale managementului slab al stresului pot fi resimţite la mai multe nivele:

-   la nivel comportamental (performanţă redusă, creşterea consumului de ţigări,

     alcool, droguri, predispunerea la accidente, comportamente agresive),

-   la nivel psihologic (bournot, tulburări de anxietate, tulburări de somn, depresie,

      iritabilitate, indecisivitate, deteriorarea relaţiilor cu colegii)

-          tulburări de anxietate (tulburare de stres acut, stres posttraumatic, atac de panică, agorafobie, fobie socială, tulburare obsesiv-compulsivă şi anxietate generalizată);

-          tulburări de somn (1 din 5 persoane experienţiază  tulburări de somn, datorate de obiceiurilor nesănătoase de somn, programului de muncă în schimburi, băuturilor cu cofeină, consumului de ţigări şi alcool, programelor neregulate de somn, (Jameieson şi Becker, 1992);

-          tulburări sexuale (distresul şi tulburările de anxietate relaţionate pot duce la inhibarea dorinţei sexuale, iar la femei disturbarea menstruaţiei şi infertilitatea temporară au fost atribuite schimbărilor hormonale asociate cu răspunsul la stres);

-          depresie (evenimentele stresante, precum ratarea sau terminarea unei afaceri şi chiar promovarea, au condus unii angajaţi şi manageri la depresie sau chiar suicid, Paykel, 1976).

-          la nivel medical (Un set de studii empirice şi observaţii clinice au confirmat asocierea dintre stresori şi boli fizice serioase, precum : boli de inimă, cancer, atacuri cerebrale, vătămari corporale, pneumonie, suicid şi omucideri, diabet, boli infecţioase, boli cronice ale ficatului, boli ale plamânilor, boli de piele şi bronşită cronică (Selye, 1976).

                     - Consecinţele organizaţionale sunt multiple, precum: probleme directe asupra productivităţii, adaptabilităţii şi flexibilităţii, care sunt considerate de către Mott (1972) ca fiind caracteristicile care disting o organizaţie sănătoasă de una nesănătoasă; eşecul de a investi resurse fizice şi psihice suficiente în sarcinile de muncă; probleme legate de participarea defectuoasă a angajaţilor la muncă (absenteism, întârzieri, greve, deziluzionare, probleme disciplinare); probleme legate de performanţa în muncă ( calitatea şi cantitatea producţiei, plângeri, accidente, agresiune şi animozitate); costurile serviciilor de sănătate.

-          probleme familiale (nivele ridicate ale stresorilor ocupaţionali au fost asociate cu scăderea satisfacţiei maritală şi creşterea simptomelor somatice, a consumului de ţigări şi alcool al nevestelor, (Burke, Weir, şi DuWors, 1980);

Atunci cand exista un conflict munca-familie puternic este sever afectată starea de bine generală a individului, care se refera mai exact la satisfacţia cu munca, satisfactia familiala, satisfactia cu viata in general, sănătate fizică şi psihică. (Cooper şi colab. 2003) .

Întrebările care iau naştere în urma conştientizării diferenţelor de gen, din punct de vedere al psihologiei organizaţionale şi în special al conflictului muncă-familie sunt:

• diferă sursele de stres organizaţional (stresori) la femei şi la barbaţi?

• bărbatul şi femeia experienţiază simptome diferite ca răspuns la aceeaşi stresori?

• ce pot face organizaţiile pentru a ajuta femeia şi bărbatul să facă faţă conflictului   muncă-familie?

Diferenţe de gen  

            De curând, studiile s-au concentrat pe perspectiva experienţierii distresului la femeile care muncesc. Femeile tind să raporteze mai mult distres decât barbaţii, deşi simptomele lor tind să fie mai puţin letale (Matuszek, Nelson, şi Quick, 1995). Femeile raportează nivele ridicate de simptome psihofiziologice precum : insomnia, nervozitate, dureri de cap, bătăi puternice ale inimii, ameţeală, coşmaruri, tremur şi lipsă de motivaţie. Femeile folosesc mai des serviciile medicale şi prescripţiile, şi resimt mai puternic distresul şi tulburările somatice decât bărbaţii (Jenkins, 1991). În contrast, la bărbaţii există o rată mai mare de condiţii cronice care pot duce la deces (boli coronariene) şi la vătămări.

 Variaţia simptomelor de distres se poate datora diferitelor modalităţi în care femeile şi bărbaţii fac faţă stresului. Bărbaţii tind să folosească strategii de coping focalizat pe problemă, acţiuni planificate, raţionale şi umor (Jenkins, 1991). Femeile, pe de altă parte, gravitează în jurul strategiilor de coping focalizate pe emoţie. Câteva dintre aceste strategii, precum căutarea suportului social şi exprimarea emoţiilor, sunt pozitive. Altele, precum autoblamarea, negarea şi evitarea, sunt mai puţin funcţionale.       

Efectele comportamentale diferă de asemenea în funcţie de gen. Femeile tind să menţină o dietă mai sănătoasă decât barbaţii , care poate creşte rezistenţa înpotriva distresului (Lindquist, Beilin, şi Knuiman, 1997). Ele văd în dietă un important mecanism de coping. De asemenea, e mai probabil ca bărbaţii să se focalizeze pe exerciţii fizice ca şi mecanism de coping (Nelson, Hitt, şi Quick, 1989). Femeile fumează mai des, în timp ce bărbaţii consumă alcool mai des. Anorexia şi bulimia sunt mai frecvente la femei decât la bărbaţi. La  femeile manager creşte probabilitatea abuzului de tranchilizante, antidepresive, şi somnifere, faţă de managerii bărbaţi (Quick, Quick, Nelson, şi Hurrell, 1997).

Managerii resimt conflictul muncă-familie mai intens datorită factorilor care sunt asociaţi cu acest domeniu : numărul mare de ore petrecute la serviciu, muncă ce presupune resurse de timp şi energie, implicarea în  muncă (gradul de identificare cu munca şi influenţa pe care o are munca asupra stimei de sine)(Higgins & Irwing, 1992).           

            Conflictul muncă-familie a fost relaţionat cu anxietate, depresie şi ostilitate în cadrul femeilor care muncesc, iar efectele distructive ale acestuia sunt resimţite mai puternic la femeile care au copii (Barnes, 1996). Conflictul munca-familie a fost asociat cu depresie, sănătate fizică precară şi consum de alcool la ambele sexe (Frone, Russell, şi Barnes, 1996).

               Unul dintre cele mai consistente rezultate în urma cercetărilor în domeniul sănătăţii mentale, este că femeile relatează în mod semnificativ mai multe simptome decât bărbaţii (Tuosignant, Brousseau, şi Tremblay, 1987). Aceste diferenţe pot apărea din mai  multe motive : femeile sunt mai deschise în a-şi relata simptomele în faţa celorlalţi, poate datorită acceptării sociale mai crescute a bolilor în rândul femeilor, sau datorită preocupării ridicate asupra sănătăţii în rândul femeilor; “vocabularul îmbolnăvirilor” diferă de la un gen la altul; femeile elaborează mai mult pe baza simptomelor lor, discută adeseori efectele psihologice ale simpltomelor lor, nu doar efectele fizice;femeile prezintă, în general, o sănătate mentala mai precară decât barbaţii (Verbrugge, 1985; Vermeulen şi Mustard, 2000). 

Ce se poate face?

            Psihologul organizaţional poate implementa programe direct în organizaţii, care să ofere oportunităţi de echilibrare a vieţii de familie cu viaţa profesională. O metodă ar fi oferirea de suport  prin consilierea persoanelor care prezintă reacţii anxioase sau depresive. Se poate lua de asemenea în calcul oferirea unui program de managemet al furiei. Daca acest Serviciu nu este oferit de către firme, angajaţii pot apela la psihologii şi psihoterapeuţii care lucrează în privat.

Quick şi col. (1997) relatează o intervenţie de management al prevenirii stresului, care se referă la ţinerea sub control a cauzelor stresului, sau mai degreabă controlarea percepţiei asupra stresorilor. Această intervenţie are trei nivele : primul nivel are la bază programe de prevenţie a hărţuirilor sexuale şi programe de restructurare cognitivă, care să schimbe percepţia asupra situaţiilor ameninţătoare şi a le percepe ca un mod de provocatoare; al doilea nivel se bazează pe “înzestrarea” psihologică şi fizică a indivizilor pentru a face faţă stresului, cu ajutorul meditaţiei, al exerciţiului fizici al programelor de fitness; în prevenţia terţiară este nevoie de implicarea persoanelor medicale calificate. Se pot organiza şi intervenţii specifice în funcţie de genul beneficiarului. Astfel, femeile ar putea  să-şi dezvolte strategiile de coping centrate pe problemă, în timp ce bărbaţii ar putea fi sensibilizaţi pentru a găsi soluţii în care un rol important să-l deţină şi emoţiile. Să nu uităm însă faptul că în urma intervenţiilor centrate pe un  gen particular, beneficiază de fapt ambele sexe.

 De cele mai multe ori problematica conflictului muncă-familie este minimalizată în organizaţii. Adesea pe supervizor nu îl interesează deloc problemele personale ale subalternului său, angajatul fiind privit ca un “robot” care trebuie să-şi termine munca, care ar fi bine să muncească 24 de ore pe zi, la un salariu minim şi care să nu aibă probleme personale care să interfereze cu munca sa. Puţine organizaţii înţeleg că dacă un angajat este satisfăcut cu munca sa, simte că este înţeles în legătură cu problemele sale personale, simte că aparţine unui grup, simte că are şanse de dezvoltare în carieră, acesta va fi mai motivat, va avea performanţe mai bune şi va fi fidel organizaţiei (ceea ce rezolvă problema fluctuaţiei de personal).

Organizaţiile pot oferi angajaţilor aranjamente alternative ale muncii precum :  program flexibil, munca part-time şi împărţirea/calibrarea muncii, acestea putând ajuta indivizii să facă faţă conflictului muncă-familie şi presiunii timpului. Se pot ţine workshop-uri prin care se pot oferi angajaţilor strategii de management al timpului, de organizare a muncii, a spaţiului în care se desfăşoară munca, astfel încât activitatea să se desfăşoare la nivele optime. Organizaţiile pot oferi de asemenea centre de îngrijire a copiilor şi a persoanelor în vârstă, de care pot beneficia mai ales femeile, deoarece îngrijirea acestora este, de cele mai multe ori, responsabilitatea femeilor. 

Numai bine,

Loredana

Bibliografie

Allen & col. (2000), Consequences associated with work to family conflict: A Review and

agenda for future research. Journal of  Occupational Health Psychology,

 5, 278-308;

Aryee, S., Luk, V., Leung, a., & lo, s. (1999). Role stressors, inter-role conflict, and well-being:

 The moderating influence of spousal support and coping behaviors among

emplozed parents in Hong Kong. Journal

of Vocational Behavior, 54, 259-278;

Burke, R. J., & Weir, T. (1980). The Type A esperience: Occupational and life demands,

satisfaction and well-being. Journal of Human Stress, 6, 28-38;

Burke & Nelson (1998), Organizational men : Masculinity and its discontents. In Cooper,

& Robertson, International Review of Industrial and Organizational Psychology,

13, 225-271;

Cooper, Sloan & Williams (1988), Occupational stress indicator : Management guide.

 Windsor, Berks.: NFER-Nelson;

Frone, M., Russell, M., & Cooper, M. (1992). Antecedents and outcomes of work-family

 conflict: Testing a model of the work-family interface. Journal of Applied

 Psychology, 77, 65-75;

Frone, Russell & Barnes, (1996), Work-family conflict, gender, and health-related outcomes:

A study of employed parents in two community sampels. Journal of Occupational

Health Psychology, 1, 57-69;

Greenhaus & Beutell (1985), Sources of Conflict Between Work and Family Roles, Academy

 of Management Review, 10, 76-88;

Jenkins (1991), Demographic aspects of stress. In C.L. Cooper & R. Payne, Personality and

stress : Indvidual differences in the stress process,107-132;

Nelson, D.L., Burke, R. (2002). Gender, work stress and health. American Psychological

                        Association, Washington, DC;

Quik, Quik, Nelson & Hurrell (1997), Preventive stress management in organizations.

 Washington, DC: American Psychological Association;

Ticurile nervoase - afla cum pot fi combătute

                Clipitul des, flexarea degetelor, dresul vocii, legănatul, gesticulatul excesiv, rosul unghiilor, muşcatul buzelor sau tusea psihogena sunt ticuri nervoase întâlnite la tot pasul. Se instalează brusc şi sunt greu de ţinut în frâu. Există și situații în care copilul rămane cu o tuse după o lungă perioadă în care a avut o tulburare organică (bronsita de ex.). Alte situații, întalnite și la adulti, precum tusea psihogenă, nu are de fapt nici o cauza organică, ea manifestându-se mai degrabă datorită anxietății. Mecanismul prin care aceasta tuse se instalează și se manifesta este cel al condiționării clasice, prin care unele persoane folosesc tusea pentru o scadere a arousalului / a tensiunii, iar acest lucru repetându-se destul de des, se creeaza o asociere între tuse și scaderea arousalului, menținîndu-se astfel ticul nervos.

                Ticurile nervoase nu ameninţă sănătatea, însă sunt inestetice şi afectează calitatea vieţii, punandu-si amprenta mai ales asupra stimei de sine.  Pot fi stăpânite cu efort, însă frecvent "recidivează" mai intens. În general, copiii la care apar ticuri sunt hipersensibili şi interiorizati. De foarte multe ori, ticurile sunt «contagioase», mai ales în cazul copiilor care îşi imită colegul de bancă, prietenul, părintele etc. De la dresul vocii şi muşcatul buzelor la rosul unghiilor, dacă mama își roade unghiile, copilul va prelua acest obicei / comportament, prim mecanismul învățării prin observatie.

                Nu doar copiii, ci şi adulţii dezvoltă ticuri la stres. Fiecare persoană are un grup restrâns de ticuri principale, caracteristice, şi un alt grup mai larg de ticuri suplimentare, care se dezlănţuie în momentele de maximă tensiune. Femeile pot fi surprinse uneori cum își leagănă mâna prin păr de nenumarate ori, iar barbații... tind și ei să aibă unele comportamente repetitive specifice masculine. Apoi, am observat în ultimul timp la câteva persoane şi un tic verbal de genul "ştii?":)

                Ticurile nervoase sunt de cele mai multe ori motorii (clipit, gestică excesivă, înălţarea umerilor, dilatarea nărilor, respiraţie profundă, pufnituri, plescăituri, muşcatul buzelor şi al obrajilor, rosul unghiilor, lovitul picioarelor), dar pot fi şi "vocale", însoţite de diverse sunete (ecolalia, ciripituri, grohăituri, asocieri ilogice de cuvinte, tuse) exprimate violent, spastic.  Mai exista si ticurile complexe (care combină ticuri verbale cu mişcări ale corpului), acestea fiind foarte frecvente persoanelor ce suferă de Tulburarea Tourette.  

                Sindromul Tourette este o afecţiune neurologică relativ rară, numită şi „boala ticurilor“. În afara ticurilor, apare tendinta de a rosti cuvinte obscene si de a repeta automat cuvinte sau zgomote auzite la alţii. Primele simptome ale sindromului Tourette apar în intervalul de vârstă 2-15 ani şi constau în ticuri simple ale feţei, gâtului, mâinilor şi ale picioarelor. Apoi, după un ­anumit in­terval de timp, apar ticuri complexe, ­care se adaugă celor deja existente. În ma­jo­­ri­tatea ca­zu­rilor, ­aces­te ticuri sunt ­im­posibil de ­gestionat, dar ­există şi cazuri când manifestarea lor poate fi amânată până când bolnavul ajunge într-un loc în care îşi poate manifesta ticurile fără a de­ranja. Cauzele sindromului Tourette nu sunt complet cunoscute, dar pentru specialişti este evident faptul că moştenirea genetică joacă un rol important.

                În ceea ce priveste ticurile care nu pot fi integrate in Sindromul Tourette, cauzele clare ale ticurilor nu au fost descoperite până acum. Însă ceea ce se stie este ca, pe langa componenta genetica, lipsa somnului şi stresul joacă un rol important în declanşarea lor. O bună perioadă de timp, medicii au crezut că medicamentele folosite în tratamentul deficitului de atenţie la copii induc anumite ticuri, însă studii recente au demonstrat contrariul.

              Un pas important în intervenţia specifică ticurilor este conştientizarea comportamentului, pentru că, de cele mai multe ori, persoana nici nu constientizează că execută obiceiul nociv. De fapt, ticurile nu sunt inutile persoanei, aşa cum pot părea, ci o ajută în viaţa de zi cu zi. Mai exact, ele sunt un truc de care ne folosim pentru a diminua din disconfortul emoţional şi uneori chiar din disconfortul fizic resimţit în anumite situaţii. Tocmai din acest motiv ele sunt mai evidente şi au o frecvenţă mai mare când persoana predispusă la ticuri trece printr-o perioadă mai dificilă din punct de vedere emoţional sau este mai stresată decât în mod obişnuit. Persoanele anxioase prezintă mai des decât celelalte diferite ticuri, iar tratarea anxietăţii reprezintă şi soluţia pentru eliminarea lor.

                În unele cazuri, doar înlocuim un tic mai vechi cu unul mai nou. Multe persoane cred că dacă ignoră aceste ticuri la copii, acestea vor disparea de la sine. Există cazuri rare în care acest lucru se întamplă, deși nu se știe dacă ticul nu a fost de fapt înlocuit cu un alt comportament (de exemplu, rosul unghiilor să fie înlocuit de fumat, pe măsura ce persoana a crescut). Vestea bună este că, în funcție de cauze, ticurile pot fi atenuate şi, în multe situaţii, „vindecate".

                Tratamentul psihoterapeutic în cazul ticurilor nervoase se bazează pe două abordări. Prima se refera la tehnici psihoterapeutice ce abordează anxietatea - care stă de cele mai multe ori la baza ticurilor. Aici putem exemplifica restructurarea cognitivă, tehnicile de relaxare, tehnicile de control a respirației, tehnici de mindfulness. Cea de-a doua este o abordare comportamentală, care printr-un protocol comportamental numit Habbit Reversal își propune, prin mai multi pași, să înlocuiasca în final comportamentul neadecvat propriuzis ce stă la baza ticului, cu unul opus pozitiv şi astfel să se realizeze extincția ticului.

                Cu cât problema ticurilor este abordată cu seriozitate și nu cu indiferența, aceasta poate ramâne în categoria acelor probleme rezolvabile, iar aceasta este prima veste bună. A doua veste bună este că există specialiști care au competențele necesare pentru a se ocupa de acest aspect. Dacă și al treilea criteriu este îndeplinit - cel ce ține de disponibilitatea persoanei cu ticuri, sau a părinților în cazul copiilor cu ticuri, de a se implica în remiterea problemei, succesul este de cele mai multe ori garantat.

Cu drag,

Loredana

        

Psihoterapia si spiritualitatea

Pentru multi dintre noi Sarbatorile pascale au fost un prilej de reconectare cu divinul, cu  spiritualitatea.

 Ca si terapeut format in acest domeniu vast al psihologiei, care este pe buna dreptate considerata o stiinta, am intalnit de multe ori acest conflict intre stiinta si spiritualitate. Multe persoane din jurul meu nu vad totusi  psihologia ca o stiinta, iar pentru acestia raman putin pe aceasta tema. 

Cei ce doresc sa inteleaga psihologia ca stiinta, e necesar sa cunoasca cele trei criterii pentru care o disciplina poate fi considerata stiinta – are obiect de studiu, are teoriile empirice si are instrumentele necesare studiului. Cunoscutul fizician A. Einstein, ascultând relatările lui J. Piaget (psiholog cunoscut pentru elaborarea Stadiilor Piagetiene ale dezvoltarii cognitive la copii) asupra experienţelor sale efectuate la copii, remarca: “Ce complicate sunt lucrurile? E mult mai grea psihologia decât fizica!”. Într-adevăr, deşi faptele psihice ţin de experienţa cotidiană a fiecăruia astfel încât par destul de simple, în realitate, studiul lor cu mijloace precise, ca şi încercarea de a le explica si a le modifica, au constituit adesea o problemă complexă şi dificilă. 

Revenind, de multe ori oamenii de stiinta – indiferent ce ar studia chimia, fizica, neurofiziologia, comportamentul uman, gandurile sau emotiile – ajung in timp sa ignore partea spirituala. Uneori, pentru ca oamenii de stiinta ajung sa cunoasca atat de bine cum este cladit sau cum functioneaza omul sau natura, incet incet ii limiteaza “puterea” divinului pana la inexistenta. Sau sunt atat de focusati pe dovezi… incat daca nu exista instrumentele necesare pentru a studia divinul …acesta nu ar exista. 

Totusi spiritualitatea este o componenta extrem de importanta din intregul unui om, si chiar lipsa acesteia este importanta. A ignora sau a ridiculiza acesta componenta din sistemul de valori a unei persoane, este o greseala pe care multi terapeuti o fac.

Stiinta este o metoda de abordare a fenomenelor ce ne inconjoara. Desi multe discipline, de la antropologie la psihologia evolutionista si genetica au inceput sa studieze substraturile genetice sau biologice ale experientei religioase, dupa parere mea religia este o modalitate diferita de abordare ale acelorasi probleme/dificultati. Ce este “iadul” daca nu frica, furie, ura, depresie, lipsa dorintei de a trai, neputinta (autoeficacitate scazuta), neincredere…lipsa sperantei. Ca si psihoterapeut in abordatea cognitiv-comportamentala (CBT) lucrez - pe baza unor instrumente validate stiintific, cu tehnici care au suport stiintific - tot asupra acestor dificultati: furie, depresie, anxietate (frica)...care impiedica oamenii sa atinga sau sa pastreze pacea si armonia interioara si exterioara. In acelasi timp ii dau Cezarului ce este a Cezarului, spiritualitatea avand un loc extrem de important in drumul pe care fiecare om trebuie sa-l parcurga pe acest pamant, in drumul spre autocunoastere, spre dezvoltare personala, spre gasirea identitatii proprii, a scopului si a sensului in viata. 

Nu este deloc eficient si nici nu ne ajuta la nimic sa vedem lucrurile in termeni de alb-negru, pentru ca sunt de parere ca exista o mie de nuante de gri intre stiinta si spiritualitate, iar cele doua nu trebuie neaparat sa fie in conflict. Pot fi o persoana care practica o anumita stiinta si o persoana spirituala in acelasi timp. 

“O societate modernă are doi piloni principali, ştiinţa şi religia, care, dacă sunt înţelese într-un mod raţional şi luminat, şi nu fundamentalist şi dogmatic, rareori intră în coliziune. În timp ce ştiinţa contribuie la progres şi la creşterea calităţii vieţii, religia joacă un rol important pentru dezvoltarea morală, toate acestea fiind elemente esenţiale ale unei societăţi armonioase”(Daniel David).

Cu bine,
Loredana

Curatenia de Paste..in suflet

            Fiecare dintre noi am facut in saptamana anterioara Sarbatorilor de Paste obisnuita curatenie. Si cum atunci cand faci curatenie gasesti lucruri pe care nu le mai folosesti, sau nu mai ai nevoie de ele, gasesti lucruri ce trebuiesc reparate, constientizezi lipsuri pe care le ai in legaura cu obiectele casnice, asa se intampla si atunci cand ne gandim la “curatenia” pe care o facem in interior. Postul pastelui de fapt la aceasta se refera, din punctul meu de vedere.

 Bineinteles, despre oricare curatenie ar fi vorba ajungem uneori ca lipsurile pe care le constientizam sa aduca frustrari. Fie ca nu gasesc o pereche de pantaloni sau o camasa, sau ca nu am o masina de tocat carne, pana la lipsuri mai mari care uneori se pot referi la un loc pe care sa-l numim “acasa”sau un partener, sau un copil, sau o familie. Indiferent la care dintre acestea ne-am referi, sa nu uitam ca sunt lucruri exterioare si cand spun exterioare ma refer la FORMA. Da, nu neg ca forma (imaginea de la exterior) este extrem de importanta, mai ales atunci cand mergi la un interviu de angajare :). Cu toate ca ofera o carcasa pentru FOND (ceea ce e valoros si sta la interior), forma este supraevaluata in zilele noastre.

Am intalnit persoane care se concentreaza excesiv pe forma. Acesta poate sa porneasca de la 'sa am masina', 'sa ma imbrac bine', 'sa am o casa mobilata la ultima moda', pana la 'sa par ca am o relatie buna cu sotul'...in mare 'sa am o imagine super in societatea'. Sigur, dupa cum spuneam imaginea exterioara este importanta, mai ales in zilele noastre, pentru ca spune ceva despre ce este la interior. Totusi intr-o lume a evaluarilor…din pacate.. tot mai multe persoane tind sa-i evalueze global pe ceilalti din jurul lor dupa ceea ce vad in exterior. Desi e importanta, forma fara fond aduce cu sine multe frustrari.

 Azi, multi dintre noi ne focusam prea mult pe forma, pe ce se vede din exterior si lucram mai putin la fond, la ce avem in interior, ce emotii, ce ganduri, ce relatii avem cu cei din jur. Da, lumea vede un cuplu in public si ii admira…dar nu stiu acasa…in intimidate cum isi vorbesc unul altuia, cum se iubesc, cum se respecta…Da, lumea vede o femeie superba la volanul unei maisni superbe…..dar nu stie ce este in sufletul ei. Un copil este imbracat  foarte cool la biserica sau la un party…dar asta conteaza? Sau conteaza daca e un copil bucuros...

Recomandarea mea este sa incercam, sa ne indreptam privirile mai mult spre interior, spre fond, spre gandurile noastre, spre emotiile noastre, sa ne conectam cu partea spirituala din noi, sa ne regasim identitatea, cine suntem si ce ne deosebeste de ceilalti, cu bune si cu rele, sa ne acceptam neconditionat pe noi si pe ceilalti, sa invatam sa toleram frustrarile si sa avem relatii armonioase cu cei din jur. Altfel, forma isi pierde valoarea.

Cu bine,

Loredana

Raul mai puternic decat binele? Look again and...be grateful!

          Va scriu despre un articol, bazat pe multe studii de specialitate, care explica de ce influenta raului este mai puternica decat cea a binelui. Acest lucru nu are ca si scop sa va deprime, desi poate la prima vedere acesta e primul impuls, :) ci doar ca sa INTELEGEM cum functioneaza creierul uman si DE CE functioneaza asa. 

          Atunci cand am inteles, putem sa constientizam, de exemplu... de ce ne aducem aminte mai mult intamplarile negative dintr-o casnicie decat cele pozitive? De ce ne dor mai tare aspectele negative ce se spun despre noi (criticile), iar cele pozitive nu prea au asa de mare putere (complimentele) incat sa le stearga pe cele negative... De ce ne amintim mai degraba evenimentele negative din trecut?  De ce in mintea noastra persista mai mult un eveniment negativ decat unul pozitiv? Sunt intrebari pe care mi le-am adresat, iar acest articolul despre care va vorbesc raspunde foarte acurat la ele.

         Sa fie frecvenţa mai mare a evenimentelor negative care  face ca acestea să fie mai prezente în mintea noastră?.... Se pare ca raspunsul este nu, deoarece cu totii avem parte si de evenimente placute si de evenimente negative. Se întâmplă ca uneori să pierdem, alteori câştigăm, uneori greşim, alteori lucrurile ne ies perfect, uneori suntem criticaţi, alteori suntem lăudaţi. 
            Pe baza studiilor din domeniu, iata cateva motive pentru care evenimentele negative au o pondere mai mare in viata noastra, preluate din articol:

1. Nevoia de protectie. De-a lungul evolutiei omul a invatat ca este mai adaptaviv sa fie in alerta pentru a sesiza stimulii amenintatori decat pe cei pozitivi.

2. Evenimentele negative dor mai tare, avem nevoie de mai mult timp sa integram o critica decat faptul ca ceilalti ne plac.

3. Consecintele evenimentelor negative persista mai mult in mintea nostra decat cele pozitive.

4. Investim mai multe resurse pentru a face faţă evenimentelor negative, acestea sunt mai profund procesate, mai puternic codate în memoria noastră, în consecinţă amintirea lor este mai vie decât amintirea unor evenimente pozitive.

5. Răul ne învaţă bine - Se zice că învăţăm din greşelile noastre.

           "Marile crize existenţiale au fost sursa unor importante opere de artă, problemele omenirii au fost cele care au împins civilizaţia înainte şi au stimulat progresul, marile companii au învăţat din erorile pe care le-au făcut, lucru care le-a asigurat dezvoltarea. Una din strategiile care i-au asigurat succesul lui Bill Gates a fost analiza erorilor care se făceau şi a nerealizărilor (la întâlnirile cu şefii diferitelor departamente era interesat în primul rând de ce anume nu s-a realizat şi ce erori s-au făcut)."

          De aceea este benefic sa fim recunoscatori si pentru momentele negative din viata noastra, ele ne "sculpteaza" in ceea ce urmeaza sa devenim: cea mai buna varianta a noastra.

          Si totusi, ce e de facut pentru a contracara aceasta tendinta innascuta a creierului nostru? We can fight back! Din punctul meu de vedere, e necesara focusarea constienta, voita si intentionata a atentiei spre lucrurile pozitive din viata noastra, care exista in viata oricui, dar e necesar efort constient sa le VEDEM cu adevarat si sa fim  RECUNOSCATRI pentru ele. 
          Da, despre recunostiinta este vorba, ea se refera la "conştientizarea și atitudinea mulțumitoare față de lucrurile bune care se întâmpla" (Seligman). Pe langa faptul că prezice satisfacția in  viață,  recunoștința, ca și emoție pozitivă are capacitatea de a lărgi resursele noastre cognitive și comportamentale. 
            Efectele benefice ale recunostiintei nu se opresc aici, dar ideea de baza este urmatoarea: cu cat incepem mai repede sa fim recunoscatori in relatia cu familia, partenerul, copiii, in ceea ce priveste locul de munca, in pofida lucrurilor negative care exista cu siguranta (vezi articoul anterior cu reversul medaliei :) ), cu atat vom duce o viata mai placuta, mai echilibrata si plina de sens. 

          

So...be grateful! I'm already working on it! :)

Cu bine, 

Loredana

Referinte:

Baumeister, R.F., Bratslavsky, E., Finkenauer, C., Vohs, K.D. (2001). Bad Is Stronger Than Good. Reviewof General Psychology, vol. 5, no. 4.

Seligman, M.E.P. (2002Seligman, M.E.P. (2002). Authentic Happiness: Using the New Positive Psychology to Realize Your Potential for Lasting Fulfillment. New York: Free Press.

How to end your suffering

           Am citit recent un articol despre alchimia durerii, in care am gasit niste idei pe care m-am gandit sa vi le impartasesc. 

          Incercam zilnic sa corectam starile negative pe care le avem, dar uitam de multe ori ca ele au totusi o functie importanta in viata noastra, altfel nu ar exista. Frica, de exemplu ne ajuta sa percepem un pericol, iar fara ea am evalua gresit mediul inconjurator si probabil ne-am gasi in situatii periculoase mai des (ex. frica de inaltime). Durerea, este benefica pentru ca ne arata ca ceva nu functioneaza bine, sau am facut anumite excese (ex. durerea fizica). Ambele, frica si durerea sunt semnale de alarma care ne arata ca trebuie sa modificam ceva in viata noastra iar pentru asta putem fi recunoscatori chiar. :)

          Cat despre suferinta, aceasta este optionala din punctul meu de vedere sau mai degraba o alegere de a sta in frica si in durere in loc sa schimbi mediul (intern sau extern). Problema cea mai mare este ca, dupa o anumita perioada apare obisnuinta cu aceasta frica sau durere...si uite asa o ducem in spate pentru ca ne-am obisnuit cu ea si oricat de rau ar fi, e un rau pe care il cunoastem. Iar apoi, cand apare o oportunitate (ceva nu ne reuseste, cineva ne-a jignit) dam vina pe celalalt, pe lume, pe situatie, pe horoscop, pe criza, pe ghinion...sau orice ne vine in minte pentru a nu ne asuma ceea ce simtim sau situatia in care ne aflam. 

             Ca si concluzie, haideti sa ne asumam si sa acceptam ceea ce simtim, sa acceptam situatiile in care ne gasim, sa incetam sa putem vina si responsabilitatea pe umerii celorlalti, pentru ceea ce noi traim si simtim si ca incercam sa iesim din zona noastra de confort pentru a schimba ceea ce trebuie schimbat (intern sau extern). Ceea ce nu acceptam nu putem schimba! Doar ALEGAND sa schimbam ceea ce ne provoaca suferinta putem creste, putem sa ne dezvoltam personal, putem deveni mai buni, putem convietui in armonie, putem darui mai multa iubire. :)

Iata fragmente din articol:

„    ...Viața pare o luptă permanentă pentru evitarea durerii, iar atunci când plăcerea este disponibilă, o refuzăm, în numele obișnuinței de a suferi. Ba chiar, unii fac din durere o virtute, din suferință o cale spirituală sau o cerință a destinului..

      ....Curajul nu este absența fricii, ci puterea interioară ca, în ciuda fricii pe care o simțim, să acționăm ca și cum nu ne-ar fi frică. La fel este cu furia, cu tristețea, cu dezamăgirea și cu orice altă stare inconfortabilă de articulare a energiei interioare. Antidotul nu este anihilarea stării respective, ci puterea de a acționa în această dimensiune ca și cum nu am simți-o. Fără să o negăm, fără să luptăm cu ea...doar sa o acceptam!

... pentru a depăși frica sau durerea, trebuie mai întâi să o acceptăm ca stare a propriei noastre ființe. Dacă nu o acceptăm, ne vom lupta cu starea, iar acest lucru o va accentua. Lupta cu durerea amplifică durerea, nu o diminuează. Lupta cu frica, amplifică frica. Pentru a fi depășită, starea trebuie recunoscută, validată și integrată.

        

       ....Situațiile de viață, relațiile în care suntem implicați, contextul vieții noastre, interacțiunile cu ceilalți, nu sunt decât oglinzi ale evenimentelor și stărilor care survin în spațiul interior... Căutăm în exterior tot ceea ce nu ne oferim singuri, iubirea, respectul, încrederea, speranța. Și pentru că exteriorul nu e decât o reflexie a interiorului, ceilalți ne refuză ceea ce nu ne dăm singuri... Contextele, scena pe care se petrece drama, pare diferită, dar pretutindeni se joacă aceeași piesă de teatru al aspectelor...

Conștiență, responsabilitate, Alegere

         Putem, desigur, alege să rămânem în experimentarea durerii, pentru orice motiv. Dar această alegere implică responsabilitatea stării. Eu sunt cel care alege să rămână ancorat în durere. Și tot eu pot ieși din experiența durerii, atunci când doresc. Nu depinde de altcineva. Conștiența deci, aduce după sine asumarea responsabilității pentru stările experimentate, dar și posibilitate eliberării de ele, fără a depinde de celălalt sau de context ".

Numai ganduri bune,

Loredana

Sursa: Agnis –www. calatoriainimii.net

Katie Byron, „Iubește ceea ce este”