În articolul anterior, care s-a numit "Ziua Cârtiţei" am scris câteva rânduri despre o temă mai puţin discutată, deşi extrem de importantă ca tema existenţială din viaţa fiecaruia dintre noi: moartea.
Pentru că adulţii resimt o frică atunci când vorbesc despre moarte, consecinţa cea mai firească - la fel ca în toate fricile - este să evite să vorbească despre asta. Înţeleg foarte bine acest mecanism, deşi nu sunt de acord că este unul sănătos. În special atunci când suntem părinţi, cred că este de datoria noastră să ne învingem fricile, să încercăm să ne dezvoltăm în continuu şi să fim un model pentru copiii noştri.
Chiar dacă încercăm să evităm sau nu acest subiect, copilul interacţionează frecvent cu ideea morţii, de la un animăluţ de companie care moare, la un personaj din desenele animate (vezi Tadashi - fratele lui Hero, din Big Hero 6; Mufasa - tatăl lui Simba, din Regele leu, Bambi şi altele), până la o rudă apropiată. Fie că o face conştient sau nu, copilul îşi interpretează acest eveniment în felul său propriu, într-o manieră sănătoasă sau nesănătoasă, funcţională sau disfuncţională.
Cred că este de datoria noastră ca şi părinţi să încercăm, pe cât se poate să reglăm aceste interpretări ale copiilor nostri, pentru că în funcţie de acestea, pot să apară sau nu consecinţe emoţionale sau comportamentale sănătoase sau nesănătoase. Tu vorbeşti deschis cu copilul tău despre asta? Şi dacă da, în discursul tău îl ajuţi să accepte moartea ca fiind un eveniment natural ce implică toate organismele vii? Schimbarea anotimpurilor este un prilej bun să explicăm copiilor modificările ce apar în natură şi să atingem subiectul morţii. Sau orice incident din viaţa de zi cu zi, prin care putem să-i arătăm copilului ciclicitatea vieţii.
As vrea să fac o paranteză, legată de disciplinarea copiilor, care este înţeleasă de mulţi părinţi ca fiind o "dresare" a copilului, părinţi ce tind să urmeaze astfel curentul parentingului necondiţionat. Consecinţele comportamentelor noastre şi ale copilului există în mod natural în natura, indiferent dacă părintele le acceseaza sau nu, acestea există (daca pun mîna în foc...ma ard; daca ies dezbrăcat în frig, mă răcesc; dacă nu împart niciodată jucăriile în parc, scad şansele ca ceilalţi să împartă cu mine; dacă lovesc, cresc şansele să fiu lovit înapoi). Copiii au nevoie de limite, care, dacă sunt puse într-o manieră calmă dar fermă (non-agresivă) şi sunt consecvente, le conferă un sentiment de confort, de predictibilitate şi de siguranţă. El ştie clar ce se va întâmpla, atunci când... este ceva despre care a discutat cu părinţii săi şi au stabilit împreună ce se va întâmpla. Copiii au nevoie de predictibilitate.
Astfel, atât în ceea ce priveşte consecinţele comportamentelor, cît şi în ceea ce priveşte percepţia morţii, ambele există şi depinde de noi ca şi părinţi dacă le accesăm sau nu, pentru a le înlesni copiilor nostri cunoaşterea, care la rîndul ei duce la scăderea fricii şi la un sentiment de confort.
Nu este vorba despre inteligenţa părintelui sau a copilului. Este vorba despre un set de abilităţi, iar părintele poate contribui la dezvoltarea lor prin expunerea copilului la cat mai multe scenarii, din viaţa reala sau...din poveşti sau desene. Studiile au arătat că cei mai adaptaţi copii sunt aceia cu care părinţii au discutat şi teme mai puţin pozitive, cărora părinţii le-au citit şi poveşti fără "happy end". Astfel, ei au la îndemână un spectru larg de situaţii de viaţă, de modalităţi de a-şi interpreta aceste situaţii de viaţă mai puţin plăcute, de emoţii aferente, de modalităţi de a face fată situaţiilor triste şi dificile, iar acest lucru contribuie la creşterea empatiei copilului. Într-o lume în care majoritatea oamenilor judecă impulsiv, pe modul automat, să creştem copii empatici este o necesitate. Aşadar, nu-ţi fie frică să discuţi şi aspecte mai puţin plăcute (dar naturale) ale existenţei cu copilul tău şi vei vedea că beneficiile se vor regăsi atât la copil cât şi la tine, ca părinte, ca individ.
Cu drag,
Loredana
Desi încercăm din răsputeri să nu ne gândim la asta, viaţa reuşeşte să ne amintească constant că moartea este acolo, undeva... De la o pisică pe autostradă, o frână puternică pusă în grabă, la un bunic, un coleg sau o rudă apropiată care a decedat. Chiar şi o înecare trecătoare cu un aliment care nu a mers tocmai bine ne face să ne amintim de singurul lucru despre care avem certitudine de sută la sută că se va întampla (fie...99% :) ), dar pe care suntem decişi să-l ignorăm pe cât de mult este posibil: moartea nu ocoleşte nici o fiinţă vie.
Ştiu, este destul de macabru să scriu despre acest lucru...iar confirmarea a venit deja, atunci când cercul meu de prieteni a auzit titlul ultimei cărţi pe care o citesc...care se refera la frica de moarte si cum poate fi ea mascata...şi s-a facut linişte pentru câteva secunde. Ceea ce mi se pare extrem de interesant la acest subiect, este că atunci când vorbim despre moarte, vorbim de fapt despre cum să trăim şi de aceea am ales să scriu despre asta. De ce doar atunci când se întâmpla ceva care ne aminteşte de moarte, ne vine un impuls de a trăi mai din plin, mai frumos, mai în armonie... oare pentru că putem conştientiza "viaţa este scurtă şi nu are rost să o irosesc cu lucruri mărunte, care peste o lună nu mai au nici o relevanţă"? Valorăm mai mult viaţa, atunci când ne apropiem de moarte?
Zarathustra lui Nietzsche
Dacă moartea vi se pare sinistră şi înspăimântătoare, cum vi se pare ideea "eternei reîntoarceri", care se referă la ideea următoarei întrebări: Cum ţi-ai percepe viaţa dacă ai trăi aceeaşi viaţă din nou şi din nou pentru eternitate?
"Ce ar fi dacă, într-o zi sau într-o noapte, un demon s-ar strecura la dumneavoastră când sunteţi absolut singuri şi v-ar spune: "Aceasta viaţă pe care o trăieşti acum şi pe care ai trait-o până acum, va trebui s-o trăieşti încă o dată şi încă de nenumărate ori, şi nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare durere, bucurie, fiecare gând şi fiecare suspin şi totul, oricât de mic sau de important în viaţă se va întoarce din nou, totul la fel, în aceeaşi succesiune.."
Te invit să faci acest exerciţiu imaginar. Te-ai bucura sau ai face nişte schimbări majore? Te-ai mai focusa pe adunarea averilor, sau pe orice alt scop trivial, sau ai încera să traieşti din plin?
Aceasta idee stă la baza filmului "Ziua Cârtiţei", în care Bill Murray retrăieşte aceeaşi zi din nou şi din nou. Orice ar face, sfidarea legilor legale ale societăţii, lipsa autoreţinerii de la ceea ce este nesănătos, încalcarea normelor morale sau chiar dacă ar muri, Bill se trezeşte din nou în aceeaşi dimineaţă din aceeaşi zi, iar la radio se repetă aceleaşi cuvinte şi aceleaşi melodii. Asta pâna în momentul în care reuşeşte să facă nişte schimbări majore... în bine. Dacă nimic din cele ...nesănătoase şi disfuncţionale nu au funcţionat, doar atunci începe să se gândească ce ar putea schimba în bine în această zi repetitivă, iar acest bine să se refere la ceilalţi şi nu la el. Iar toţi aceşti paşi pozitivi, de recunoştiinţă, de compasiune, de empatie, de întrajutorare şi de defocusare asupra sinelui şi a egoului personal, îl aduc spre reluarea vieţii lui adevărate, fără să se re-trezească în aceeaşi Zi a Cârtiţei. Acest film a rulat recent la televizor şi recunosc...mi-a păcut tare mult!
Pentru că adulţii resimt o frică atunci când vorbesc despre moarte, consecinţa cea mai firească - la fel ca în toate fricile - este să evite să vorbească despre asta. Din tendinta de a evita spitalele, sau, recent întâlnita tendinţă de a evita un azil de bătrâni, până la evitarea de a sărbători aniversările de peste 40 de ani ;), toate aceste comportamente evitative spun ceva. Înţeleg foarte bine acest mecanism, deşi nu sunt de acord că este unul sănătos. Ai conştientizat vreodată aceste comportamente de evitare? Te-ai gândit vreodată ce îţi trece prin minte atunci când ai aceste comportamente? De multe ori vei regăsi credinţe iraţionale, ce ţin de superstiţii şi mai degrabă de o gandire "magică" ("Dacă nu mă gandesc la asta, poate o voi evita" sau "Dacă mă gândesc la asta, atunci voi atrage ceva nenorocire în viaţa mea...şi atunci e mai bine să nu mă gandesc"..). Gândurile rămân gânduri. Doar pentru că ne gândim la ceva, nu înseamnă că va creşte probabilitatea ca acel ceva să se întâmple. Totuşi, gândurile nu trebuiesc ignorate, ceea ce gândim determină emoţiile şi comportamentele noastre. Think about it...
În special atunci când suntem părinţi, cred că este de datoria noastră să ne învingem fricile, să încercăm să ne dezvoltăm în continuu şi să fim un model sănătos, deci raţional pentru copiii noştri. Dacă eşti interesat să citeşti un alt articol cu o temă asemănătoare, vezi "Tu vorbeşti cu copilul tău despre moarte?" (next)
Cu drag,
Loredana
