Diferenta dintre "sfatul prietenesc" si psihoterapie

          Azi aş vrea să discutam puţin despre ce anume diferentiază un sfat venit de la o prietenă şi ceea ce se întâmplă în psihoterapie.

Cu toţii avem perioade în care parcă nimic nu merge, sau parcă totul merge pe dos. Avem şi o zicală ca răspuns atunci când lumea ne întreabă: 'ce mai faci?'...'Ca vremea!', adică uneori bine, uneori mai rău. În zilele negre, simţim nevoia să sunăm un prieten, care să ne ajute să trecem peste greutăţi. Uneori ne ajută, alteori...

          Se întâmplă uneori ca aceste perioade în care merge mai mult rău decât bine să se prelungească, să ne fie foarte dificil să vedem portiţe de scăpare, sau altfel spus soluţii la problemele cu care ne confruntăm. Este normal să fie aşa! Subiectivismul, sau altfel spus încărcătura emoţională, ne împiedică să vedem / să raţionăm soluţii care este posibil să se găsească chiar în faţa noastră. De aceea veţi vedea consilieri, psihologi sau psihoterapeuţi care se confruntă şi ei cu probleme diverse de ordin psihologic. Deşi ştim teoria, uneori ne ia şi nouă ceva vreme să identificăm obstacolele din drumurile noastre personale sau profesionale. De ce? Pentru că suntem oameni - cu resurse limitate, iar obstacolele nu ne ocolesc, iar apoi, pentru că ne uităm la propria situaţie cu subiectivism mai degrabă decât cu obiectivism, ceea ce ne face şi pe noi 'orbi' la soluţii. Etic este ca şi noi să apelăm la rândul nostru la specialişti care ne pot ghida afară din propriul labirint. Aşa cum un denstist nu îşi poate plomba singur cariile, şi este foarte probabil să aibă şi el nevoie să mearga la doctorul stomatolog, aşa cum un medic oncolog nu se poate opera singur - şi nimeni nu îi poate garanta că este scos de sub incidenta cancerului doar pentru că este medic oncolog, sau aşa cum  un hair stylist nu-şi poate face singur o coafura pretenţioasă, aşa este natural ca şi psihoterapeuţii se se confrunte cu dificultăţi pe care să nu le poată surmonta singuri.

          ... Dar să ne întoarcem la sfaturile prietenilor. În special dacă sunt foarte buni prieteni, ceea ce înseamnă că există o implicare emoţională mare, lucru ce-l face pe prieten sau pe prietenă să aibă o perspectivă subiectivă asupra problemelor cu care e confrunţi, vei primi o părere biasată / influenţată de această viziune non-obiectivă. Altfel spus, deşi prietenii încearcă din răsputeri să ne ajute, ei se gasesc în imposibilitatea de a o face tocmai pentru faptul că ne sunt prieteni apropiaţi, iar de multe ori avem nevoie lângă noi de o părere obiectivă, raţională şi imparţială. Acest aspect din urmă este deasemenea foarte relevant. Unui prieten îi povestim vrute şi nevrute, dar îi povestim varianta noastră asupra lucrurilor, ceea ce nu este egal cu realitatea obiectivă, e doar o perspectivă. 'Eu niciodată...' şi 'El întotdeauna..' sunt generalizări care ne ies de multe ori pe gură, dar dacă am sta să le disputăm am ajunge chiar şi noi la concluzia că nu este chiar aşa. Astfel, prietenul nostru îşi poate face de multe ori o impresie nerealistă despre cum stau lucrurile, la fel ca a noastră, iar în acest context, aşa vor fi şi sfaturile sale, oricât de bine intenţionat ar fi. Iar aici nu vorbim de prietenele care nu sunt bine intenţionate :)

          Apoi mai este o procedură care văd că funcţionează foarte bine şi cu medicaţia pentru problemele somatice. 'Fă aşa că mie mi-a făcut foarte bine!', 'dacă la mine a mers, atunci sigur va funcţiona şi la tine'. Suntem fiinţe atât de diferite şi de complexe încât este foarte puţin probabil ca o 'reţetă' impusă - 'Fă aşa!' care a funcţionat la o persoană să funcţioneze şi la cealaltă, fără o evaluare exhaustivă. Sigur, tocmai pentru că uneori funcţionează, acest lucru poate reprezenta excepţia ce întăreşte regula.

          În aceeaşi ordine de idei, de multe ori primim sfaturi de la prieteni de genul 'nu te mai stresa!' sau 'linişteşte-te!' care de multe ori sunt prea generale, sau sunt lucruri pe care şi noi ştim că trebuie să le facem dar, din anumite cauze, nu reuşim. Când, în realitate am avea nevoie de suport şi de informaţii despre CUM anume să reuşim să ne gestionăm dificultăţile cu care ne confruntăm, sau ce anume să facem specific pentru a depăşi o anumită situaţie de criză.

          Aici intervine psihoterapeutul sau psihologul, care posedă competenţele necesare pentru a vedea într-o manieră obiectivă obstacolele sau limitările clientului său. Cel mai important este că psihoterapeutul este un ghid sau un coach, nu face el treaba dar îl ajută pe client să-şi indetifice propriile limitări, propriile vulnerabilităţi şi îl ghidează în surmontarea lor. El nu are reţete gata de aplicat şi ştie că doar pentru că a funcţionat la o persoană nu înseamnă că va funcţiona şi la aceasta, iar chiar dacă a funcţionat în trecut nu înseamnă că va funcţiona şi acum. Un psihoterapeut competent, se formeaza continuu, astfel el dispune de o mulţime de tehnici prin care evaluează în primul rând diferitele aspecte cognitive, comportamentale, emoţionale sau fiziologice, ca mai apoi să negocieze împreună cu clientul său cum urmează să lucreze împreună (planul de intervenţie psihoerapeutică), ca o echipă, spre beneficiul clientului. Nimic nu este impus ca fiind 'binele suprem'. Sunt setate scopuri, sunt evaluate dificultatile, iar totul se întâmplă într-un cadru confortabil, de încredere, un cadru non-evaluativ, de acceptare necondiţionată..  Nu-l ajută doar să se descarce şi nici nu-i spune doar ce are nevoie să audă pentru a se simţi confortabil, în felul acesta clientul ar deveni dependent de psihoterapeut, aşa cum uneori se întâmplă cu prietenii.

          Concluzia acestui articol nu este de a nu apela la prieteni atunci când ne simţim copleşiţi de greutăţi. Prietenii sunt cei cu care împărtăşeşti succesul, sunt cei cu care te simţi bine când vrei să te deconectezi, sunt cei care te ascultă atunci când simţi că nu mai poţi, sunt cei care te înţeleg şi sunt cei care stau lângă tine atunci cînd ti-e greu.. Suportul social pe care ni-l ofera prietenii şi familia este un aspect extrem de important în satisfacţia resimţită asupra vieţii. Dar uneori, credinţa noastră legată de cât de mult ne putem ajuta noi pe noi, sau cât de mult ne ajută prietenii, atunci când ne confruntăm cu o problemă emoţională sau comportamentală, este supraestimată. Iar această interpretare nerealistă duce la cifre îngrijorătoare în ceea ce priveşte apelarea la ajutor specializat. Ştiaţi că 75% dintre persoanele cu o problemă de ordin psihologic cer ajutor după mai mult de un an, uneori ajungîndu-se ca o persoană să ceară sprijin abia după 30 de ani de la debutul problemei? De multe ori, oamenii cer ajutor specializat doar după ce au pierdut prieteni, familie, casa...iar uneori, nici atunci.

          Concluzia acestui articol este despre importanţa vitală de a avea  o perspectivă realistă despre cum, cât şi când ne pot ajuta prietenii şi când şi de ce anume este nevoie să căutăm ajutor specializat pentru obstacole pe care observăm că nu le putem depăşi singuri.

Cu drag,
Loredana
          

Psihoterapia si spiritualitatea

Pentru multi dintre noi Sarbatorile pascale au fost un prilej de reconectare cu divinul, cu  spiritualitatea.

 Ca si terapeut format in acest domeniu vast al psihologiei, care este pe buna dreptate considerata o stiinta, am intalnit de multe ori acest conflict intre stiinta si spiritualitate. Multe persoane din jurul meu nu vad totusi  psihologia ca o stiinta, iar pentru acestia raman putin pe aceasta tema. 

Cei ce doresc sa inteleaga psihologia ca stiinta, e necesar sa cunoasca cele trei criterii pentru care o disciplina poate fi considerata stiinta – are obiect de studiu, are teoriile empirice si are instrumentele necesare studiului. Cunoscutul fizician A. Einstein, ascultând relatările lui J. Piaget (psiholog cunoscut pentru elaborarea Stadiilor Piagetiene ale dezvoltarii cognitive la copii) asupra experienţelor sale efectuate la copii, remarca: “Ce complicate sunt lucrurile? E mult mai grea psihologia decât fizica!”. Într-adevăr, deşi faptele psihice ţin de experienţa cotidiană a fiecăruia astfel încât par destul de simple, în realitate, studiul lor cu mijloace precise, ca şi încercarea de a le explica si a le modifica, au constituit adesea o problemă complexă şi dificilă. 

Revenind, de multe ori oamenii de stiinta – indiferent ce ar studia chimia, fizica, neurofiziologia, comportamentul uman, gandurile sau emotiile – ajung in timp sa ignore partea spirituala. Uneori, pentru ca oamenii de stiinta ajung sa cunoasca atat de bine cum este cladit sau cum functioneaza omul sau natura, incet incet ii limiteaza “puterea” divinului pana la inexistenta. Sau sunt atat de focusati pe dovezi… incat daca nu exista instrumentele necesare pentru a studia divinul …acesta nu ar exista. 

Totusi spiritualitatea este o componenta extrem de importanta din intregul unui om, si chiar lipsa acesteia este importanta. A ignora sau a ridiculiza acesta componenta din sistemul de valori a unei persoane, este o greseala pe care multi terapeuti o fac.

Stiinta este o metoda de abordare a fenomenelor ce ne inconjoara. Desi multe discipline, de la antropologie la psihologia evolutionista si genetica au inceput sa studieze substraturile genetice sau biologice ale experientei religioase, dupa parere mea religia este o modalitate diferita de abordare ale acelorasi probleme/dificultati. Ce este “iadul” daca nu frica, furie, ura, depresie, lipsa dorintei de a trai, neputinta (autoeficacitate scazuta), neincredere…lipsa sperantei. Ca si psihoterapeut in abordatea cognitiv-comportamentala (CBT) lucrez - pe baza unor instrumente validate stiintific, cu tehnici care au suport stiintific - tot asupra acestor dificultati: furie, depresie, anxietate (frica)...care impiedica oamenii sa atinga sau sa pastreze pacea si armonia interioara si exterioara. In acelasi timp ii dau Cezarului ce este a Cezarului, spiritualitatea avand un loc extrem de important in drumul pe care fiecare om trebuie sa-l parcurga pe acest pamant, in drumul spre autocunoastere, spre dezvoltare personala, spre gasirea identitatii proprii, a scopului si a sensului in viata. 

Nu este deloc eficient si nici nu ne ajuta la nimic sa vedem lucrurile in termeni de alb-negru, pentru ca sunt de parere ca exista o mie de nuante de gri intre stiinta si spiritualitate, iar cele doua nu trebuie neaparat sa fie in conflict. Pot fi o persoana care practica o anumita stiinta si o persoana spirituala in acelasi timp. 

“O societate modernă are doi piloni principali, ştiinţa şi religia, care, dacă sunt înţelese într-un mod raţional şi luminat, şi nu fundamentalist şi dogmatic, rareori intră în coliziune. În timp ce ştiinţa contribuie la progres şi la creşterea calităţii vieţii, religia joacă un rol important pentru dezvoltarea morală, toate acestea fiind elemente esenţiale ale unei societăţi armonioase”(Daniel David).

Cu bine,
Loredana