Ticurile nervoase - afla cum pot fi combătute

                Clipitul des, flexarea degetelor, dresul vocii, legănatul, gesticulatul excesiv, rosul unghiilor, muşcatul buzelor sau tusea psihogena sunt ticuri nervoase întâlnite la tot pasul. Se instalează brusc şi sunt greu de ţinut în frâu. Există și situații în care copilul rămane cu o tuse după o lungă perioadă în care a avut o tulburare organică (bronsita de ex.). Alte situații, întalnite și la adulti, precum tusea psihogenă, nu are de fapt nici o cauza organică, ea manifestându-se mai degrabă datorită anxietății. Mecanismul prin care aceasta tuse se instalează și se manifesta este cel al condiționării clasice, prin care unele persoane folosesc tusea pentru o scadere a arousalului / a tensiunii, iar acest lucru repetându-se destul de des, se creeaza o asociere între tuse și scaderea arousalului, menținîndu-se astfel ticul nervos.

                Ticurile nervoase nu ameninţă sănătatea, însă sunt inestetice şi afectează calitatea vieţii, punandu-si amprenta mai ales asupra stimei de sine.  Pot fi stăpânite cu efort, însă frecvent "recidivează" mai intens. În general, copiii la care apar ticuri sunt hipersensibili şi interiorizati. De foarte multe ori, ticurile sunt «contagioase», mai ales în cazul copiilor care îşi imită colegul de bancă, prietenul, părintele etc. De la dresul vocii şi muşcatul buzelor la rosul unghiilor, dacă mama își roade unghiile, copilul va prelua acest obicei / comportament, prim mecanismul învățării prin observatie.

                Nu doar copiii, ci şi adulţii dezvoltă ticuri la stres. Fiecare persoană are un grup restrâns de ticuri principale, caracteristice, şi un alt grup mai larg de ticuri suplimentare, care se dezlănţuie în momentele de maximă tensiune. Femeile pot fi surprinse uneori cum își leagănă mâna prin păr de nenumarate ori, iar barbații... tind și ei să aibă unele comportamente repetitive specifice masculine. Apoi, am observat în ultimul timp la câteva persoane şi un tic verbal de genul "ştii?":)

                Ticurile nervoase sunt de cele mai multe ori motorii (clipit, gestică excesivă, înălţarea umerilor, dilatarea nărilor, respiraţie profundă, pufnituri, plescăituri, muşcatul buzelor şi al obrajilor, rosul unghiilor, lovitul picioarelor), dar pot fi şi "vocale", însoţite de diverse sunete (ecolalia, ciripituri, grohăituri, asocieri ilogice de cuvinte, tuse) exprimate violent, spastic.  Mai exista si ticurile complexe (care combină ticuri verbale cu mişcări ale corpului), acestea fiind foarte frecvente persoanelor ce suferă de Tulburarea Tourette.  

                Sindromul Tourette este o afecţiune neurologică relativ rară, numită şi „boala ticurilor“. În afara ticurilor, apare tendinta de a rosti cuvinte obscene si de a repeta automat cuvinte sau zgomote auzite la alţii. Primele simptome ale sindromului Tourette apar în intervalul de vârstă 2-15 ani şi constau în ticuri simple ale feţei, gâtului, mâinilor şi ale picioarelor. Apoi, după un ­anumit in­terval de timp, apar ticuri complexe, ­care se adaugă celor deja existente. În ma­jo­­ri­tatea ca­zu­rilor, ­aces­te ticuri sunt ­im­posibil de ­gestionat, dar ­există şi cazuri când manifestarea lor poate fi amânată până când bolnavul ajunge într-un loc în care îşi poate manifesta ticurile fără a de­ranja. Cauzele sindromului Tourette nu sunt complet cunoscute, dar pentru specialişti este evident faptul că moştenirea genetică joacă un rol important.

                În ceea ce priveste ticurile care nu pot fi integrate in Sindromul Tourette, cauzele clare ale ticurilor nu au fost descoperite până acum. Însă ceea ce se stie este ca, pe langa componenta genetica, lipsa somnului şi stresul joacă un rol important în declanşarea lor. O bună perioadă de timp, medicii au crezut că medicamentele folosite în tratamentul deficitului de atenţie la copii induc anumite ticuri, însă studii recente au demonstrat contrariul.

              Un pas important în intervenţia specifică ticurilor este conştientizarea comportamentului, pentru că, de cele mai multe ori, persoana nici nu constientizează că execută obiceiul nociv. De fapt, ticurile nu sunt inutile persoanei, aşa cum pot părea, ci o ajută în viaţa de zi cu zi. Mai exact, ele sunt un truc de care ne folosim pentru a diminua din disconfortul emoţional şi uneori chiar din disconfortul fizic resimţit în anumite situaţii. Tocmai din acest motiv ele sunt mai evidente şi au o frecvenţă mai mare când persoana predispusă la ticuri trece printr-o perioadă mai dificilă din punct de vedere emoţional sau este mai stresată decât în mod obişnuit. Persoanele anxioase prezintă mai des decât celelalte diferite ticuri, iar tratarea anxietăţii reprezintă şi soluţia pentru eliminarea lor.

                În unele cazuri, doar înlocuim un tic mai vechi cu unul mai nou. Multe persoane cred că dacă ignoră aceste ticuri la copii, acestea vor disparea de la sine. Există cazuri rare în care acest lucru se întamplă, deși nu se știe dacă ticul nu a fost de fapt înlocuit cu un alt comportament (de exemplu, rosul unghiilor să fie înlocuit de fumat, pe măsura ce persoana a crescut). Vestea bună este că, în funcție de cauze, ticurile pot fi atenuate şi, în multe situaţii, „vindecate".

                Tratamentul psihoterapeutic în cazul ticurilor nervoase se bazează pe două abordări. Prima se refera la tehnici psihoterapeutice ce abordează anxietatea - care stă de cele mai multe ori la baza ticurilor. Aici putem exemplifica restructurarea cognitivă, tehnicile de relaxare, tehnicile de control a respirației, tehnici de mindfulness. Cea de-a doua este o abordare comportamentală, care printr-un protocol comportamental numit Habbit Reversal își propune, prin mai multi pași, să înlocuiasca în final comportamentul neadecvat propriuzis ce stă la baza ticului, cu unul opus pozitiv şi astfel să se realizeze extincția ticului.

                Cu cât problema ticurilor este abordată cu seriozitate și nu cu indiferența, aceasta poate ramâne în categoria acelor probleme rezolvabile, iar aceasta este prima veste bună. A doua veste bună este că există specialiști care au competențele necesare pentru a se ocupa de acest aspect. Dacă și al treilea criteriu este îndeplinit - cel ce ține de disponibilitatea persoanei cu ticuri, sau a părinților în cazul copiilor cu ticuri, de a se implica în remiterea problemei, succesul este de cele mai multe ori garantat.

Cu drag,

Loredana

        

Psihoterapia si spiritualitatea

Pentru multi dintre noi Sarbatorile pascale au fost un prilej de reconectare cu divinul, cu  spiritualitatea.

 Ca si terapeut format in acest domeniu vast al psihologiei, care este pe buna dreptate considerata o stiinta, am intalnit de multe ori acest conflict intre stiinta si spiritualitate. Multe persoane din jurul meu nu vad totusi  psihologia ca o stiinta, iar pentru acestia raman putin pe aceasta tema. 

Cei ce doresc sa inteleaga psihologia ca stiinta, e necesar sa cunoasca cele trei criterii pentru care o disciplina poate fi considerata stiinta – are obiect de studiu, are teoriile empirice si are instrumentele necesare studiului. Cunoscutul fizician A. Einstein, ascultând relatările lui J. Piaget (psiholog cunoscut pentru elaborarea Stadiilor Piagetiene ale dezvoltarii cognitive la copii) asupra experienţelor sale efectuate la copii, remarca: “Ce complicate sunt lucrurile? E mult mai grea psihologia decât fizica!”. Într-adevăr, deşi faptele psihice ţin de experienţa cotidiană a fiecăruia astfel încât par destul de simple, în realitate, studiul lor cu mijloace precise, ca şi încercarea de a le explica si a le modifica, au constituit adesea o problemă complexă şi dificilă. 

Revenind, de multe ori oamenii de stiinta – indiferent ce ar studia chimia, fizica, neurofiziologia, comportamentul uman, gandurile sau emotiile – ajung in timp sa ignore partea spirituala. Uneori, pentru ca oamenii de stiinta ajung sa cunoasca atat de bine cum este cladit sau cum functioneaza omul sau natura, incet incet ii limiteaza “puterea” divinului pana la inexistenta. Sau sunt atat de focusati pe dovezi… incat daca nu exista instrumentele necesare pentru a studia divinul …acesta nu ar exista. 

Totusi spiritualitatea este o componenta extrem de importanta din intregul unui om, si chiar lipsa acesteia este importanta. A ignora sau a ridiculiza acesta componenta din sistemul de valori a unei persoane, este o greseala pe care multi terapeuti o fac.

Stiinta este o metoda de abordare a fenomenelor ce ne inconjoara. Desi multe discipline, de la antropologie la psihologia evolutionista si genetica au inceput sa studieze substraturile genetice sau biologice ale experientei religioase, dupa parere mea religia este o modalitate diferita de abordare ale acelorasi probleme/dificultati. Ce este “iadul” daca nu frica, furie, ura, depresie, lipsa dorintei de a trai, neputinta (autoeficacitate scazuta), neincredere…lipsa sperantei. Ca si psihoterapeut in abordatea cognitiv-comportamentala (CBT) lucrez - pe baza unor instrumente validate stiintific, cu tehnici care au suport stiintific - tot asupra acestor dificultati: furie, depresie, anxietate (frica)...care impiedica oamenii sa atinga sau sa pastreze pacea si armonia interioara si exterioara. In acelasi timp ii dau Cezarului ce este a Cezarului, spiritualitatea avand un loc extrem de important in drumul pe care fiecare om trebuie sa-l parcurga pe acest pamant, in drumul spre autocunoastere, spre dezvoltare personala, spre gasirea identitatii proprii, a scopului si a sensului in viata. 

Nu este deloc eficient si nici nu ne ajuta la nimic sa vedem lucrurile in termeni de alb-negru, pentru ca sunt de parere ca exista o mie de nuante de gri intre stiinta si spiritualitate, iar cele doua nu trebuie neaparat sa fie in conflict. Pot fi o persoana care practica o anumita stiinta si o persoana spirituala in acelasi timp. 

“O societate modernă are doi piloni principali, ştiinţa şi religia, care, dacă sunt înţelese într-un mod raţional şi luminat, şi nu fundamentalist şi dogmatic, rareori intră în coliziune. În timp ce ştiinţa contribuie la progres şi la creşterea calităţii vieţii, religia joacă un rol important pentru dezvoltarea morală, toate acestea fiind elemente esenţiale ale unei societăţi armonioase”(Daniel David).

Cu bine,
Loredana

Curatenia de Paste..in suflet

            Fiecare dintre noi am facut in saptamana anterioara Sarbatorilor de Paste obisnuita curatenie. Si cum atunci cand faci curatenie gasesti lucruri pe care nu le mai folosesti, sau nu mai ai nevoie de ele, gasesti lucruri ce trebuiesc reparate, constientizezi lipsuri pe care le ai in legaura cu obiectele casnice, asa se intampla si atunci cand ne gandim la “curatenia” pe care o facem in interior. Postul pastelui de fapt la aceasta se refera, din punctul meu de vedere.

 Bineinteles, despre oricare curatenie ar fi vorba ajungem uneori ca lipsurile pe care le constientizam sa aduca frustrari. Fie ca nu gasesc o pereche de pantaloni sau o camasa, sau ca nu am o masina de tocat carne, pana la lipsuri mai mari care uneori se pot referi la un loc pe care sa-l numim “acasa”sau un partener, sau un copil, sau o familie. Indiferent la care dintre acestea ne-am referi, sa nu uitam ca sunt lucruri exterioare si cand spun exterioare ma refer la FORMA. Da, nu neg ca forma (imaginea de la exterior) este extrem de importanta, mai ales atunci cand mergi la un interviu de angajare :). Cu toate ca ofera o carcasa pentru FOND (ceea ce e valoros si sta la interior), forma este supraevaluata in zilele noastre.

Am intalnit persoane care se concentreaza excesiv pe forma. Acesta poate sa porneasca de la 'sa am masina', 'sa ma imbrac bine', 'sa am o casa mobilata la ultima moda', pana la 'sa par ca am o relatie buna cu sotul'...in mare 'sa am o imagine super in societatea'. Sigur, dupa cum spuneam imaginea exterioara este importanta, mai ales in zilele noastre, pentru ca spune ceva despre ce este la interior. Totusi intr-o lume a evaluarilor…din pacate.. tot mai multe persoane tind sa-i evalueze global pe ceilalti din jurul lor dupa ceea ce vad in exterior. Desi e importanta, forma fara fond aduce cu sine multe frustrari.

 Azi, multi dintre noi ne focusam prea mult pe forma, pe ce se vede din exterior si lucram mai putin la fond, la ce avem in interior, ce emotii, ce ganduri, ce relatii avem cu cei din jur. Da, lumea vede un cuplu in public si ii admira…dar nu stiu acasa…in intimidate cum isi vorbesc unul altuia, cum se iubesc, cum se respecta…Da, lumea vede o femeie superba la volanul unei maisni superbe…..dar nu stie ce este in sufletul ei. Un copil este imbracat  foarte cool la biserica sau la un party…dar asta conteaza? Sau conteaza daca e un copil bucuros...

Recomandarea mea este sa incercam, sa ne indreptam privirile mai mult spre interior, spre fond, spre gandurile noastre, spre emotiile noastre, sa ne conectam cu partea spirituala din noi, sa ne regasim identitatea, cine suntem si ce ne deosebeste de ceilalti, cu bune si cu rele, sa ne acceptam neconditionat pe noi si pe ceilalti, sa invatam sa toleram frustrarile si sa avem relatii armonioase cu cei din jur. Altfel, forma isi pierde valoarea.

Cu bine,

Loredana

Raul mai puternic decat binele? Look again and...be grateful!

          Va scriu despre un articol, bazat pe multe studii de specialitate, care explica de ce influenta raului este mai puternica decat cea a binelui. Acest lucru nu are ca si scop sa va deprime, desi poate la prima vedere acesta e primul impuls, :) ci doar ca sa INTELEGEM cum functioneaza creierul uman si DE CE functioneaza asa. 

          Atunci cand am inteles, putem sa constientizam, de exemplu... de ce ne aducem aminte mai mult intamplarile negative dintr-o casnicie decat cele pozitive? De ce ne dor mai tare aspectele negative ce se spun despre noi (criticile), iar cele pozitive nu prea au asa de mare putere (complimentele) incat sa le stearga pe cele negative... De ce ne amintim mai degraba evenimentele negative din trecut?  De ce in mintea noastra persista mai mult un eveniment negativ decat unul pozitiv? Sunt intrebari pe care mi le-am adresat, iar acest articolul despre care va vorbesc raspunde foarte acurat la ele.

         Sa fie frecvenţa mai mare a evenimentelor negative care  face ca acestea să fie mai prezente în mintea noastră?.... Se pare ca raspunsul este nu, deoarece cu totii avem parte si de evenimente placute si de evenimente negative. Se întâmplă ca uneori să pierdem, alteori câştigăm, uneori greşim, alteori lucrurile ne ies perfect, uneori suntem criticaţi, alteori suntem lăudaţi. 
            Pe baza studiilor din domeniu, iata cateva motive pentru care evenimentele negative au o pondere mai mare in viata noastra, preluate din articol:

1. Nevoia de protectie. De-a lungul evolutiei omul a invatat ca este mai adaptaviv sa fie in alerta pentru a sesiza stimulii amenintatori decat pe cei pozitivi.

2. Evenimentele negative dor mai tare, avem nevoie de mai mult timp sa integram o critica decat faptul ca ceilalti ne plac.

3. Consecintele evenimentelor negative persista mai mult in mintea nostra decat cele pozitive.

4. Investim mai multe resurse pentru a face faţă evenimentelor negative, acestea sunt mai profund procesate, mai puternic codate în memoria noastră, în consecinţă amintirea lor este mai vie decât amintirea unor evenimente pozitive.

5. Răul ne învaţă bine - Se zice că învăţăm din greşelile noastre.

           "Marile crize existenţiale au fost sursa unor importante opere de artă, problemele omenirii au fost cele care au împins civilizaţia înainte şi au stimulat progresul, marile companii au învăţat din erorile pe care le-au făcut, lucru care le-a asigurat dezvoltarea. Una din strategiile care i-au asigurat succesul lui Bill Gates a fost analiza erorilor care se făceau şi a nerealizărilor (la întâlnirile cu şefii diferitelor departamente era interesat în primul rând de ce anume nu s-a realizat şi ce erori s-au făcut)."

          De aceea este benefic sa fim recunoscatori si pentru momentele negative din viata noastra, ele ne "sculpteaza" in ceea ce urmeaza sa devenim: cea mai buna varianta a noastra.

          Si totusi, ce e de facut pentru a contracara aceasta tendinta innascuta a creierului nostru? We can fight back! Din punctul meu de vedere, e necesara focusarea constienta, voita si intentionata a atentiei spre lucrurile pozitive din viata noastra, care exista in viata oricui, dar e necesar efort constient sa le VEDEM cu adevarat si sa fim  RECUNOSCATRI pentru ele. 
          Da, despre recunostiinta este vorba, ea se refera la "conştientizarea și atitudinea mulțumitoare față de lucrurile bune care se întâmpla" (Seligman). Pe langa faptul că prezice satisfacția in  viață,  recunoștința, ca și emoție pozitivă are capacitatea de a lărgi resursele noastre cognitive și comportamentale. 
            Efectele benefice ale recunostiintei nu se opresc aici, dar ideea de baza este urmatoarea: cu cat incepem mai repede sa fim recunoscatori in relatia cu familia, partenerul, copiii, in ceea ce priveste locul de munca, in pofida lucrurilor negative care exista cu siguranta (vezi articoul anterior cu reversul medaliei :) ), cu atat vom duce o viata mai placuta, mai echilibrata si plina de sens. 

          

So...be grateful! I'm already working on it! :)

Cu bine, 

Loredana

Referinte:

Baumeister, R.F., Bratslavsky, E., Finkenauer, C., Vohs, K.D. (2001). Bad Is Stronger Than Good. Reviewof General Psychology, vol. 5, no. 4.

Seligman, M.E.P. (2002Seligman, M.E.P. (2002). Authentic Happiness: Using the New Positive Psychology to Realize Your Potential for Lasting Fulfillment. New York: Free Press.

How to end your suffering

           Am citit recent un articol despre alchimia durerii, in care am gasit niste idei pe care m-am gandit sa vi le impartasesc. 

          Incercam zilnic sa corectam starile negative pe care le avem, dar uitam de multe ori ca ele au totusi o functie importanta in viata noastra, altfel nu ar exista. Frica, de exemplu ne ajuta sa percepem un pericol, iar fara ea am evalua gresit mediul inconjurator si probabil ne-am gasi in situatii periculoase mai des (ex. frica de inaltime). Durerea, este benefica pentru ca ne arata ca ceva nu functioneaza bine, sau am facut anumite excese (ex. durerea fizica). Ambele, frica si durerea sunt semnale de alarma care ne arata ca trebuie sa modificam ceva in viata noastra iar pentru asta putem fi recunoscatori chiar. :)

          Cat despre suferinta, aceasta este optionala din punctul meu de vedere sau mai degraba o alegere de a sta in frica si in durere in loc sa schimbi mediul (intern sau extern). Problema cea mai mare este ca, dupa o anumita perioada apare obisnuinta cu aceasta frica sau durere...si uite asa o ducem in spate pentru ca ne-am obisnuit cu ea si oricat de rau ar fi, e un rau pe care il cunoastem. Iar apoi, cand apare o oportunitate (ceva nu ne reuseste, cineva ne-a jignit) dam vina pe celalalt, pe lume, pe situatie, pe horoscop, pe criza, pe ghinion...sau orice ne vine in minte pentru a nu ne asuma ceea ce simtim sau situatia in care ne aflam. 

             Ca si concluzie, haideti sa ne asumam si sa acceptam ceea ce simtim, sa acceptam situatiile in care ne gasim, sa incetam sa putem vina si responsabilitatea pe umerii celorlalti, pentru ceea ce noi traim si simtim si ca incercam sa iesim din zona noastra de confort pentru a schimba ceea ce trebuie schimbat (intern sau extern). Ceea ce nu acceptam nu putem schimba! Doar ALEGAND sa schimbam ceea ce ne provoaca suferinta putem creste, putem sa ne dezvoltam personal, putem deveni mai buni, putem convietui in armonie, putem darui mai multa iubire. :)

Iata fragmente din articol:

„    ...Viața pare o luptă permanentă pentru evitarea durerii, iar atunci când plăcerea este disponibilă, o refuzăm, în numele obișnuinței de a suferi. Ba chiar, unii fac din durere o virtute, din suferință o cale spirituală sau o cerință a destinului..

      ....Curajul nu este absența fricii, ci puterea interioară ca, în ciuda fricii pe care o simțim, să acționăm ca și cum nu ne-ar fi frică. La fel este cu furia, cu tristețea, cu dezamăgirea și cu orice altă stare inconfortabilă de articulare a energiei interioare. Antidotul nu este anihilarea stării respective, ci puterea de a acționa în această dimensiune ca și cum nu am simți-o. Fără să o negăm, fără să luptăm cu ea...doar sa o acceptam!

... pentru a depăși frica sau durerea, trebuie mai întâi să o acceptăm ca stare a propriei noastre ființe. Dacă nu o acceptăm, ne vom lupta cu starea, iar acest lucru o va accentua. Lupta cu durerea amplifică durerea, nu o diminuează. Lupta cu frica, amplifică frica. Pentru a fi depășită, starea trebuie recunoscută, validată și integrată.

        

       ....Situațiile de viață, relațiile în care suntem implicați, contextul vieții noastre, interacțiunile cu ceilalți, nu sunt decât oglinzi ale evenimentelor și stărilor care survin în spațiul interior... Căutăm în exterior tot ceea ce nu ne oferim singuri, iubirea, respectul, încrederea, speranța. Și pentru că exteriorul nu e decât o reflexie a interiorului, ceilalți ne refuză ceea ce nu ne dăm singuri... Contextele, scena pe care se petrece drama, pare diferită, dar pretutindeni se joacă aceeași piesă de teatru al aspectelor...

Conștiență, responsabilitate, Alegere

         Putem, desigur, alege să rămânem în experimentarea durerii, pentru orice motiv. Dar această alegere implică responsabilitatea stării. Eu sunt cel care alege să rămână ancorat în durere. Și tot eu pot ieși din experiența durerii, atunci când doresc. Nu depinde de altcineva. Conștiența deci, aduce după sine asumarea responsabilității pentru stările experimentate, dar și posibilitate eliberării de ele, fără a depinde de celălalt sau de context ".

Numai ganduri bune,

Loredana

Sursa: Agnis –www. calatoriainimii.net

Katie Byron, „Iubește ceea ce este”

Atitudinea conteaza! Mai ales in relatia cu copiii!

          Atunci cand nu ne oprim pentru cateva momente sa reflectam asupra comportamentului copilului si al nostru, ajungem sa ne invartim in cerc si sa facem zilnic aceleasi greseli de genul stimul-reactie. Ti s-a intamplat vreodata sa te auzi spunand copilului tau "de cate ori ti-am spus sa...?" sau "ti-am spus de 1000 de ori sa nu..." si totusi sa continui sa faci zilnic asta, sa te infurii si apoi sa lupti cu frustrarea si lucrurile sa nu se schimbe?

          Asta pentru ca atunci cand facem aceleasi lucruri over and over,  e putin probabil sa avem un alt rezultat. E foarte important ce atitudine avem atunci cand formulam o cerinta sau cand oferim o recompensa. Asadar, iata cateva sugestii pentru a creste comportamentele pe care le dorim la copiii nostri (sa-si adune lucrurile, sa se imbrace, sa se incalte, sa mearga sa se spele pe dinti, sa stea cuminte la masa si sa manance, sa aiba rabdare pana termini conversatia de la telefon, etc.) si pentru ca cele negative sa dispara (sa nu mai tranteasca jucariile, sa nu arunce cu mancare, sa nu-l traga de haine pe fratele sau,  etc.)

       Atitudinile pozitive (privirea persoanei, înclinarea capului, zâmbete, ascultare, mângâieri, îmbratisare, formularea unor intrebari, recompensare, lauda, atingerea calda), pot functiona daca doresti sa cresti frecventa comportamentelor pozitive ale copilului.

       Atitudinile negative (solicitarile repetate, critici, mustrari, ironizari, comparatii, tipete, amenintari, reprosuri, adresarea pe un ton foarte ridicat, privire încruntata) vor face tot sa cresca in frecventa comportamentul respectiv, acesta va aparea tot mai des în loc de a disparea! Asa-i ca e pe dos? Pai nu de-aceea ridicam vocea la copil sa-l facem sa ne asculte si sa-si schimbe comportamentul? Totusi studiile de zeci de ani ne arata / ne demonstreaza ca efectiv nu functioneaza! Un copil nu-si schimba comportamentul daca strigam sau daca-l "lovim la fund" el doar se opreste din acel comportament, iar acest lucrul nu-l impiedica deloc sa se comporte / sa reactioneze la fel cu prima ocazie. Raspunsul nu e aici...

       Raspunsul e aici: :) Ce putem noi sa facem pentru ca un copil sa nu se mai comporte urat este sa laudam  sau sa recompensam comportamentele bune si sa le ignoram pe cele negative.  Lipsa atitudinilor - atunci cand e vorba de comportamente negative (evitarea contactelor vizuale, distanta fizica, retragerea, parasirea camerei, lipsa unui raspuns, refuzul de a vorbi) determina comportamentul negativ sa alunece în fundal si sa dispara! Se mai numeste si ignorare activa sau intentionata, in sensul ca alegem sa nu acordam atentie copilului pentru comportamentul sau negativ. Sigur, e necesar ca in acelasi timp sa recompensam cu atitudini pozitive compotamentele pozitive. Atentie, ignorarea activa nu este de preferat sa o utilizati in cazul agresivitatii fizice, aici intervenindu-se cu alte tehnici parentale.

       Incercati!...si astept raspuns de la voi daca a functionat, iar daca nu...de ce credeti ca nu a functionat? :) Bafta!

Numai bine,
Loredana

Cum invat sa-mi asum pierderea?

Sau despre reversul monedei...

Multi dintre noi dorim sa le avem pe toate. Percepem mesaje de pretutindeni care ne spun "You can have it all!" si in mare parte sunt de acord cu aceste mesaje. E dreptul nostru sa avem vise marete si e chiar indicat sa fie asa.

Totusi, din punctul meu de vedere nu le putem avea pe toate. Argumentul...nu exista situatia perfecta, decizia perfecta, viata perfecta si oricat de mult am dori sa le avem pe toale "all in one", e putin probabil ca acest lucru sa se intample. Iar din acest punct de vedere este mai sanatos sa ne asuma pierderile, adica sa intelegem ca fiecare situatie are bune si rele si ca  fiecare moneda are doua parti. Daca nu ne asumam ceea ce am pierdut, alegand varianta care am crezut ca este cea mai buna pentru noi, e posibil sa ramanem ancorati in trecut, imaginandu-ne in continuu "cum ar fi fost daca..."

Azi am inteles ca trebuie sa accept ca fiecare moneda / medalie are reversul ei, ca fiecare decizie dificila din viata noastra este dificila tocmai pentru ca sunt plusuri mari de ambele parti, iar daca am ales una dintre ele, sa-mi asum ce am pierdut dincolo.Cand am realizat acest lucru, am constientizat ca atunci cand aleg "Cap" nu pot ramane si cu avantajele din "Pajura", iar daca raman prinsa in cate lucruri pozitive avea sa-mi aduca "pajura"...nu ma pot bucura de alegerea facuta. 

Mai specific, pentru cei carora li se pare ca am folosit prea multe metafore ;) Cand avem de luat o decizie, de exemplu sa alegem intre doua gradinite pentru copilul nostru, fiecare varianta are plusuri si minusuri. Am trecut recent prin aceasta decizie si recunosc, mi-a fost extrem de dificil sa fac o alegere. Ambele aveau multe parti bune si imi era foarte greu sa "let go" sa aleg pozitivul de la una si sa renunt la partile bune ale celeilalte. Astfel am ramas intr-o stare de indecizie pentru mult timp. Atunci am inteles ca trebuie sa-mi asum pierderile, doar in acest fel pot sa merg mai departe intr-o modalitate sanatoasa. Pentru mine a fost eliberator! Un alt exemplu ar fi o sarcina de lucru, in care cu cat investim mai mult timp si efort(cost) in aprofundare, putem intra mai mult in complexitatea problemei (castig), iar daca alocam putin timp (castig), pierdem din profunzime sau corectitudine (cost) .. 

Recent am intalnit si expresia "situatie castig-castig", o situatie in care ambele parti au de castigat. Problema aici este ca uneori, ce e castig-castig dintr-o perspectiva e posibil sa nu fie impartasit la fel de cealalta parte. Iar apoi, situatia de compromis presupune tocmai ca ambele parti sa castige si presupune si ca ambele parti sa-si asume ce anume ii costa acest lucru, sa piarda. Eu asta vad in compromis ce anume pot sa imi asum ca am castigat si cu ce anume pot sa traiesc ca am pierdut :). "Take a little, give a little.."

Probabil totul are legatura cu Echilibrul din viata noastra. Incercam sa ne dezvoltam cariera si pierdem timp pretios petrecul cu copilul nostru. Incercam sa obtinem multi bani pentru a ne bucura de anumite privilegii, ca mai apoi sa nu mai avem timp sa ne bucuram de ele. Exemplele sunt multiple! Priviti in viata de zi cu zi a fiecaruia si e posibil sa vedeti asemenea forte care inclina balata intr-o parte sau alta. Sa fim atenti la cum echilibram lucrurile in viata noastra, pentru ca atunci cand castigam ceva e foarte probabil sa pierdem ceva de cealalta parte. 

Cuvantul de baza este Acceptarea. Acceptarea situatiilor de viata complexe care nu sunt niciodata perfecte (au parti bune si rele), acceptarea deciziilor pe care le-am luat, constientizand faptul ca nu exista decizia perfecta, acceptarea oamenilor din viata noastra, intelegand ca nimeni nu e perfect, oricat de "perfect" ar parea el sau viata sa.

P.S.: cu cat am scris mai detaliat (castig), e posibil ca unii dintre voi sa nu fi avut rabdare sau timp sa citeasca in intregime (cost) :) Dar e ok...imi asum! :)

Numai ganduri bune,
Loredana